De sărbătoarea Învierii cântăm cu toţii „Hristos a înviat!”, simţim bucuria şi harul sărbătorii, dar nu trec bine câteva zile şi ne comportăm sau trăim ca şi când nu s-a întâmplat nimic. Ne întoarcem din nou la ale noastre. E un semn că ceea ce trăim la Paşti e din altă lume. La Înviere trăim un har, o lumină, o viaţă care nu sunt de aici.
Prin patimile şi păcatele noastre suntem greoi, nu la trup ci la suflet. De aceea nu ne putem păstra la înălţimea sărbătorii. Mereu ne înecăm. Şi apare iarăşi întrebarea: Ce e de făcut? Arhimandritul Zaharia de la Essex, ne spune: „Nu putem să păstrăm harul, dar putem să năzuim spre el. Putem să năzuim spre a-l redobândi. Asta putem să facem. Harul nu-l vom putea păstra. Harul e o milă dumnezeiască. Trăim atunci ceva din preaplinul dragostei dumnezeieşti, după măsura credinţei şi a dragostei noastre. Dar pierdem acel har.”
Părintele Sofronie Saharov tot aşa le spunea ucenicilor înainte de Paşti: „Iată, vor veni Sfintele Paşti, vom trăi bucuria Învierii, vom cânta Hristos a înviat!, apoi poate ne vom întoarce la amărăciunile noastre.” Îndemnul părintelui era: „Răbdaţi asta şi veţi putea să mergeţi din nou în căutarea harului mângâitor!”
Părintele Arsenie Muscalu
