Atunci când pe un drum care străbate o câmpie întinsă stă un pom rămuros, care aruncă o umbră bogată, cu câtă bucurie se grăbesc spre el călătorii! Ei află desfătare odihnindu-se şi stând de vorbă prieteneşte sub umbra răcoroasă, deasă şi largă. Un astfel de adăpost, o astfel de mângâiere le dă celor ce merg pe calea vieţii pământeşti sfânta cruce a lui Hristos, de trei ori fericitul pom pe care a înflorit rodul vieţii.
Ascultaţi următoarea istorisire sfinţită. La Sfântul Pimen a venit un frate, plângându-se că vede amestecul păcatului în faptele sale bune. Bătrânul i-a povestit următoarea pildă: „Trăiau undeva doi lucrători de pământ. Unul dintre ei a semănat ceva grâu, deşi necurat, pe când celălalt, lăsându-se pradă leneviei, n-a semănat nimic. Când a venit vremea secerişului, cel dintâi a strâns destul grâu, deşi necurat, pe când cel de-al doilea n-a strâns nimic. Care dintre cei doi lucrători de pământ va avea ce să mănânce?”
Fratele a răspuns: „Cel ce a semănat şi a strâns ceva grâu, chiar dacă necurat.”
Bătrânul a zis: „Atunci, să semănăm şi noi câte puţin, chiar dacă necurat, ca să nu murim de foame!”
Dumnezeu v-a dat să vedeţi fără greş în inima dumneavoastră atunci când, privind în ea, aţi văzut un amestec de sufletesc şi duhovnicesc. Povestirea de mai sus poate deja să vă mângâie îndeajuns: vedeţi de ce am citat-o aici? Ca să vă mângâiaţi şi mai mult, auziţi lucrul următor: numai Dumnezeu poate dărui sfânta curăţie inimii care crede în El şi aleargă la El prin pocăinţă. Nu cere de la noi, care de-abia începem să mergem spre El, curăţia aceasta înaltă, străină de orice pată. Curăţiei îi premerge vederea şi recunoaşterea propriei necurăţii – şi acesta este deja un dar al lui Dumnezeu, pentru primirea căruia ne rugăm plecându-ne genunchii: „Doamne, dă-mi să văd greşalele mele!”
Însă cel ce îşi vede necurăţia trebuie să plângă pentru ea şi să ceară tămăduire de la Doctorul cel Atotputernic şi Atotbun.
Sfântul Ignatie Briancianinov,
De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu. Scrisori către mireni
