Mulţi creştini se întreabă: „De ce, numai noi avem necazuri? Nu îndură necazuri, nenorociri şi amărăciuni şi oamenii acestei lumi? De ce nu varsă lacrimi şi cei ce leapădă calea lui Hristos?” Bineînţeles că, de necazuri nu scapă nici aceştia, dar este mare deosebire între preţul pe care îl au înaintea lui Dumnezeu necazurile şi lacrimile creştinilor şi preţul pe care îl au înaintea Lui necazurile şi lacrimile celor care trăiesc fără Dumnezeu. Ei îşi rabdă necazurile nu de bunăvoie, ci numai fiindcă nu pot scăpa deloc de ele; adeseori blesteamă şi cârtesc, în timp ce noi, creştinii, suntem datori să ne ducem necazurile cu totul altfel – pentru numele lui Hristos, cu mare supunere faţă de voia lui Dumnezeu, mulţumind lui Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplă: şi pentru bucurii, şi pentru greutăţi, şi pentru amărăciuni, şi pentru toate nefericirile.
Noi ne ducem necazurile de bunăvoie, căci dacă ne-am lepăda de Hristos am scăpa de cele mai multe necazuri – dar întrucât nu ne lepădăm, pentru pătimirile noastre Dumnezeu ne dă binecuvântare. Oamenii lumeşti se străduie din răsputeri să scape de necazuri: ei îşi îneacă amarul în băuturi, se ameţesc cu tutun şi chiar cu droguri, căutând mângâiere; negăsind-o, se străduie să uite de necazuri: caută distracţii, petrec, dansează, merg în ospeţie şi flecăresc. Asta nu trebuie să se întâmple cu creştinii, fiindcă ei sunt datori să nu înăbuşe glasul conştiinţei, ci, dimpotrivă, să îl asculte cu luare-aminte.
Unde să căutăm mângâiere în necazuri? Sfântul Proroc David spune: „Numai în Dumnezeu se linişteşte sufletul meu” (Ps. 61, 1). Fericiţi cei ce află mângâiere adâncă în rugăciunea fierbinte. În orice necaz să ne întoarcem totdeauna luarea-aminte spre Crucea lui Hristos. Să ştiţi că, pe măsură ce se înmulţesc necazurile, se înmulţeşte şi mângâierea lui Hristos.
Sfântul Luca al Crimeei
