Secularizarea, ca o furtună furioasă, aproape că a distrus starea duhovnicească a omenirii creștine. Astfel, majoritatea ne-am agăţat ca stridiile de bunurile pământeşti. Am iubit și iubim puterea lumească, nu puterea binecuvântării. Ilegalitatea a devenit regulă în vremea noastră.
Doar mucenicia ne va izbăvi din cădere. Hristos mai întâi a trăit patruzeci de zile în pustie, ispitit de diavol, iar apoi vreme de trei ani a hrănit cu harul său Iudeea. Noi, care slujim mereu în lume, cât timp trebuie oare să trăim în pustie? Dacă sufletul nostru nu se va pustii de patimi şi vom lăsa în noi focurile lor să ardă mocnit, atunci, împlinind lucrarea noastră în lume, în jungla societăţii, flăcările lor vor deveni incendii care ne vor arde.
Toţi vrem să oferim ceva lumii, dar trebuie ca mai întâi să preceadă trăirea în pustie şi prigoana. Sfântul Grigorie Teologul scrie: „Decât să ne prigonească patimile, mai bine să ne prigonească oamenii”. Şi cine poate spune că nu este stăpânit de patimi? Trufia şi mândria sunt doar două dintre ele. Cine s-a mântuit şi n-a cunoscut pustia în viaţa lui? Exilările, prigoanele, calomniile, bolile, asceza, mutările dintr-un loc în altul, sunt stări „ale pustiei” pe care le-au trăit fără excepţie toţi Sfinţii Bisericii. Apostolul Pavel ne cheamă să-l urmăm. Prigonit de iudei şi de neamuri, a cutreierat lumea fiind defăimat şi calomniat. Pentru toţi alerga, tuturor le era rob, cu toţi se lupta, se îndurera pentru toate bisericile, se lupta cu bolile, cu stihiile naturii, îi compătimea pe toţi, îl mărturisea pe Hristos pretutindeni şi, în cele din urmă, s-a jertfit chiar el pentru Hristos.
Nu avea nimic al său, dar puterea binecuvântării lui Hristos, pe care o purta, le transforma pe toate. Noi uităm de puterea binecuvântării care vine în cei smeriţi şi nedreptăţiţi şi preferăm puterea lumească, care-i atrage pe cei din lume.
Puterea lumească vine şi pleacă, iar binecuvântarea rămâne şi oferă „izbânzi” omului credincios și nevoitor.
Sf. Ierarh Luca al Crimeei
Am iubit pătimirea
