
Doar omul bucuros are dreptul să-și ridice ochii spre Dumnezeu. Acest lucru este foarte dur. Nu e vorba de faptul că nu toți avem acest drept, dar îți ridici ochii spre Dumnezeu, și abia atunci dezvolți cu adevărat o relație cu Dumnezeu. Căci nimic din toate acestea nu poate să ne strice bucuria. Bucuria noastră se diluează numai din propria noastră voință. Acest lucru sună ciudat, pentru că suntem siguri că hormonii noștri sunt de vină, că niște substanțe chimice sunt de vină pentru ce se petrece în noi. Cu siguranță ne pot afecta, dar poți gestiona lucrurile duhovnicește, acceptând situația ta. Și, în final, acea tristețe a ta, venită fără voia ta, ca o ofensă la adresa psihicului tău ce nu depinde de tine, dacă o vezi duhovnicește, poate deveni o sursă de cunoaștere și un alt fel de bucurie duhovnicească.
Cum? Să spui cu multă simplitate: „Doamne, vrei să fiu trist? Să fie binecuvântat! În mâinile Tale sunt.” „Vrei să mor? În mâinile Tale sunt!” „Uite, sunt mâhnit, stau prost cu sănătatea…” Însă această raportare mă poate face să văd viața într-o altă dimensiune încât să am alte revelații și experiențe care depășesc această durere suflească. Aceasta este viziunea duhovnicească a lucrurilor. Acolo unde ești zdrobit și pierdut, le lași pe toate în seama lui Dumnezeu și nu te rogi cu o sforțare lăuntrică: „Va veni bucuria? Să sting luminile! Să aprind lumânările! Să tămâiez! Să aprind candela! Să fac rugăciunea lui Iisus! Metanii!” Forțare [maximă]! Iar apoi am nevoie de o doză dublă de calmante! Nu se procedează astfel!
Așadar, am problema mea și o pun înaintea lui Dumnezeu, dar o fac cu pace! Cu Pace! Da, Doamne, sunt un om depresiv, așa e psihicul meu, am o moștenire patologică, greutățile prin care trec mă fac astfel. Și ce hotărăsc? Să le las pe toate în mâinile Tale. Mă las în voia Ta. Însă acest lucru se face cu osteneală, nu e ceva care se face mental. Când începem să ne rugăm, iarăși vedem în noi un conflict lăuntric. Din nou zici: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, și iar apare aceeași problemă. Atunci e nevoie de răbdare, să-L aștepți pe Dumnezeu, [harul], să te lupți. E nevoie de efort și străduință. Și încet-încet te poate transforma. Și această încercare se face pricina unei alte nașteri duhovnicești. Și atunci omul poate avea alte descoperiri [revelații], deschizându-i-se alte orizonturi nicicând știute și bănuite de el. Atunci poate deveni om cu adevărat, creștin adevărat, ceva ce întrece cunoașterea și experiența mentală.