Pravila Părintelui Sisoe era următoarea: nimic nu trebuie să-l abată pe călugăr, dar și pe creștin, de la Domnul, căci atunci când mâinile lucrează, inima trebuie să se roage; când inima obosește, mintea trebuie să cugete la Domnul; când mintea obosește, ochii trebuie să citească Sfânta Scriptură, apoi iarăși, totul de la început. Numai astfel este cu putință înmuierea inimii împietrite a omului căzut.
Se spune că picătura scobește piatra, însă nimeni nu a văzut ca o singură picătură căzută pe piatră să o poată deteriora într-un fel. Și nu doar una ci chiar milioane de picături nu pot răzbate tăria pietrei, dar constanta, neobosita și dirijata lucrare a apei într-o mie de ani poate într-adevăr face o gaură în piatră. La fel este și cu inima noastră de piatră. Numai neîncetata aflare lângă Dumnezeu poate restabili blândețea și capacitatea inimii de a iubi.
Adesea ne întrebăm de ce nici pravila de rugăciune zilnică, nici participarea la slujbe nu ne aduc rezultate duhovnicești vizibile. Acest lucru se datorează faptului că între aceste lucrări Dumnezeiești ne relaxăm, permițând iarăși întărirea inimii noastre înmuiate. Și așa batem pasul pe loc, dar cel mai adesea facem un pas înainte și doi înapoi.
Părintele Pantelimon avea un vis: să reușească a păstra în inima sa slujba bisericească chiar și atunci când ea se încheia în biserică. El dorea ca slujba în inima lui să continue și când mănâncă și când face ascultare, într-un cuvânt, continuu. Într-o mănăstire aglomerată acest lucru nu era ușor de realizat, dar el a încercat să reducă la minimum comunicarea cu frații, necesară pentru viața monahală. Pe el îl mâhnea și-l surprindea cum unii dintre frați, ieșind din biserică de la slujbă, unde stăteau cu multă evlavie, cu o ușurință de necrezut se dedau vorbirii zadarnice, de îndată pierzându-și evlavia anterioară. El se străduia ca în orice fel să fugă în chilia sa, pentru a nu participa la astfel de convorbiri.
Patericul athonit
