Biserica lui Hristos s-a extins în lume în primul secol și în secolele următoare, curpinzând atât Răsăritul, cât și Apusul Europei. Timp de câteva secole, Răsăritul și Apusul au alcătuit aceeași Biserică creștină, în ciuda tulburărilor create de apariția diferitelor erezii, mai ales în Răsărit, ceea ce a determinat Părinții Bisericii să convoace Sfintele Sinoade Ecumenice, care au stabilit definitiv și pentru toată lumea învățătura de credință pe temele atacate de către ereticii primelor secole: dogma Sfintei Treimi și raportul dintre Cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi și Ființa lor unică, dogma Întrupării Fiului lui Dumnezeu și raportul dintre cele două voințe și firi în Persoana divino-umană a Acestuia, învățătura despre statutul de Născătoare de Dumnezeu a Maicii Domnului, învățătura despre cinstirea Sfintelor Icoane, a Sfintei Cruci, a Sfintelor Moaște.
Începând din secolul al VI-lea, în Apusul Europei a apărut o învățătură cu caracter dogmatic legată de Persoana Duhului Sfânt, numită Filioque din pricina faptului că la Crezul sinoadelor niceo-constantinopolitan din 325-381 s-a adăugat cuvântul latinesc filioque, care înseamnă „și de la Fiul”, în așa fel încât să se susțină faptul că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul, contrar celor afirmate de către Crezul niceo-constantinopolitan, care susține că Duhul Sfânt purcede doar de la Tatăl.
Făcând o confuzie între relațiile dintre Persoanele Sfintei Treimi și lucrările lor externe în raport cu lumea, adică între faptul că în interiorul Sfintei Treimi Tatăl este nenăscut, Fiul născut din veci din Tatăl, iar Duhul Sfânt este purces din veci din Tatăl și trimiterea în timp a Fiului de la Tatăl spre mântuirea lumii și a Duhului Sfânt de la Tatăl prin Fiul pentru continuarea operei de mântuire prin Biserică, romano-catolicii au afirmat că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul, distrugând, prin aceasta, după cum arată atât de genial Sfântul Fotie cel Mare în Mistagogia Duhului Sfânt, monarhia Preasfintei Treimi, adică faptul că Tatăl este Cei ce cauzează nașterea din veci a Fiului și purcederea din veci a Duhului, afirmând că purcederea Duhului se face prin intermedierea Fiului, deși noi știm că în realitățile Treimii Tatăl naște pe Fiul din veci fără intermediar, iar pe Duhul Îl purcede la fel, direct, fără intermediar, după cum ne învață același Sfânt Fotie.
Prin această erezie, romano-catolicii s-au făcut luptători împotriva Duhului Sfânt, adică pnevmatomahi, și au falsificat acel articol din Crez în care Părinții Bisericii au surprins corect dogma purcederii din Tatăl a Duhului. Erezia lor a fost condamnată de sinodul din 879-880, întrunit la propunerea și sub conducerea Sfântului Fotie cel Mare, unde s-a condamnat ca eretic adaosul filioque și ca eretici cei ce au modificat astfel Crezul de la Nicea și Constantinopol. Sinodul s-a numit al VIII-lea sinod ecumenic, datorită importanței sale. Pentru contribuția sa la demascarea ereziei filioque, Sfântul Fotie a fost și rămâne cel mai urât dintre Sfinții Bisericii de către romano-catolici, care, în această epocă a ecumenismului, au depus eforturi pentru a influența pomenirea sa în Bisericile Ortodoxe, reușind în unele Biserici ca cea din România, fie să îl scoată din sinaxar pentru o scurtă perioadă, fie să elimine mențiunea despre faptul că a fost apărător al Ortodoxiei contra eresului catolic.
Iconomia arătată de către Răsărit celor din Apus a durat până în anul 1054, când cele două centre bisericești s-au despărțit, moment din care Roma a încetat să mai facă parte din Biserica creștină, care, rămânând ortodoxă în mărturisirea sa, a dobândit denumirea de Biserica Ortodoxă a Răsăritului.
În secolul al XIII-lea, la Lyon, în cadrul unui conciliu, s-a dezvoltat erezia potrivit căreia papa este vicarul lui Hristos, adică înlocuitorul Mântuitorului pe pământ, o putere inexistentă în Sfânta Scriptură, deoarece atribuirea cheilor împărăției de către Hristos Sfântului Petru, în Evanghelii, se referă la puterea de a dezlega sau lega păcatele, specifică oricărui preot și episcop, nu la vreo poziție de întâietate. Această doctrină pur politică a creat tot felul de alte rătăciri, cum ar fi ideea că meritele celor sfinți se află într-un depozit de fapte bune al Bisericii, din care papa, vicarul lui Hristos, poate să ofere credincioșilor catolici. Când aceste merite, numite indulgențe, au început a fi vândute pe bani, Occidentul s-a revoltat, dând naștere mișcării numite Reforma protestantă, care, la rândul său, s-a făcut începătura multor rătăciri asemănătoare celor din primul mileniu, mai ales iconoclasmului, pe care protestanții îl împărtășesc sub toate aspectele, ca și necinstirea Maicii Domnului, ura față de preoție, față de Tradiția Bisericii etc.
Tot în relație cu această înșelare se află și erezia potrivit căreia între rai și iad ar exista un loc intermediar, numit de romano-catolici purgatoriu, când știm din pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr că între rai și iad există o prăpastie de netrecut, nu vreun purgatoriu. Această rătăcire cumplită are un efect deosebit asupra efortului de mântuire al romano-catolicilor, care, păcăliți că între rai și iad mai există un loc unde pot ispăși o vreme, se trezesc în iad fără niciun ajutor.
În secolul al XIV-lea, în Răsărit a izbucnit o dispută pe tema harului. Răsăritenii, în frunte cu Sfântul Grigorie Palama, au susținut învățătura corectă a Bisericii, că harul este energia necreată ce izvorăște din Ființa Treimii și se împărtășește omului ca ajutor spre mântuire, pe când adepții scolasticii romano-catolice au susținut că harul este un dar supraadăugat, creat, pe care Dumnezeu îl creează pentru ajutorul credincioșilor. Adică harul este pentru catolici un fel de energizant, nu o punte de legătură între om și Dumnezeu, care îl susține pe om cu puterea de la Dumnezeu. Această erezie face ca romano-catolicii să nu transmită niciun fel de har prin tainele pe care le fac, în primul rând, pentru că nu cred în har ca energie divină, și în al doilea rând, pentru că sunt tăiați din trupul Bisericii. Erezia aceasta a fost condamnată în secolul al XIV-lea de către un sinod prezidat de către Sfântul Grigore Palama, sinod numit al IX-lea sinod ecumenic al Bisericii.
În secolul al XIX-lea, cu ocazia Conciliului Vatican I, romano-catolicii au afirmat erezia potrivit căreia atunci când papa vorbește de la catedră, adică de la înălțimea funcției sale, el este infailibil, adică nu poate greși. Cu alte cuvinte, indiferent de ce spune, dacă o spune de la amvon, este adevărat. Această erezie nemaiauzită a făcut ca unii teologi romano-catolici să afirme că dacă papa și Sfânta Scriptură au păreri diferite pe anumite teme, trebuie… schimbată Scriptura. Infailibilitatea, adică puterea de a nu greși, este atribuită în Biserica Ortodoxă întregii plerome a Bisericii, adică ierarhilor și poporului credincios, care, atunci când sunt inspirați de Duhul Sfânt hotărâsc asupra adevărului de credință, prin ierarhii adunați în sinod ecumenic, și primesc învățătura dreaptă, prin poporul care o recunoaște și o acceptă.
Tot la Conciliul I Vatican s-a stabilit dogma eretică potrivit căreia Fecioara Maria s-ar fi născut fără păcatul strămoșesc, o erezie numită imaculata concepție, fără nicio bază în teologia Bisericii, care învață că Maica Domnului s-a născut sub legea păcatului strămoșesc, ca toți oamenii, fiind curățată de acest păcat în momentul zămislirii Fiului său Hristos, Care este singurul născut astfel fără de păcat. Erezia imaculatei concepții acordă Maicii Domnului același statut ca Fiului său Iisus Hristos de începător al mântuirii neamului omenesc, născut din om și asemănea oamenilor în toate în afară de păcat, distrugând astfel învățătura atât de bine exprimată de către sinodul al III-lea ecumenic cu privire la statutul Maicii de Născătoare de Dumnezeu.
La Conciliul Vatican II, în plin ecumenism, în secolul XX, s-a stabilit doctrina eretică a „bisericilor nedepline”, afirmându-se că „Biserica Romano-Catolică” este locul în care se găsește plenar Biserica lui Hristos, dar că, în afara ei, ar exista și alte biserici nedepline, printre care și cele ortodoxe, care pot mântui, dar nu pot avea plinătatea harului decât în relație cu papa Romei. Această erezie a fost preluată și în variantă „ortodoxă” de către sinodul din Creta, din 2016, prin opera defunctului mitropolit grec Ioannis Zizioulas, care a afirmat, în „documentul sinodal Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine, că Biserica Ortodoxă este Biserica una, sfântă, sobornicească și apostolească, dar că recunoaște denumirea istorică de „biserici și confesiuni” fraților „de aproape și de departe”, adică, după tiparul Conciliului II Vatican, Biserica Ortodoxă este locul unde se află deplin Biserica lui Hristos, dar în afara ei mai sunt „biserici și confesiuni”, aflate „mai aproape sau mai departe”. Dacă cunoaștem această erezie a „bisericilor nedepline”, inventată de ereticul protestant Jean Calvin, preluată de către documentul ecumenist Declarația de la Toronto, din 1950, care spune că Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât granițele confesionale ale fiecărei Biserici participante la CMB, inclusiv ale Bisericii Ortodoxe, și că în afara Bisericii mai există „biserică” și „creștini”, vom înțelege cât de eretice sunt afirmațiile de la sinodul din Creta, cu care se laudă episcopii participanți acolo, care spun că au afirmat unicitatea Bisericii Ortodoxe ca una, sfântă, sobornicească și apostolească, de ca și când ortodocșii nu ar fi știut asta încă de pe vremea sinodului de la Constantinopol din 381, și că nu au recunoscut existența reală a „bisericilor și confesiunilor”, când de fapt ei au afirmat că Biserica Ortodoxă este în centrul „Bisericii lui Hristos”, dar nu este Biserica lui Hristos întreagă, pentru că în afara ei mai există „biserici și confesiuni”, unele mai aproape, altele mai departe de plinătatea Bisericii Ortodoxe, ceea ce este o afirmație eretică, deoarece această erezie de tip ecumenist nu are niciun suport în Scriptură și nici în viața Bisericii, care întotdeauna a afirmat că în afara Bisericii Ortodoxe nu există decât erezii și schisme, nu „frați de aproape sau de departe”, printre aceste erezii și schisme fiind și erezia romano-catolică.
Alte invenții de cult romano-catolic, care îi face complet străini Bisericii Ortodoxe: modul în care fac semnul Sfintei Cruci, în cinstea felului în care a fost crucificat Sfântul Petru, cu capul în jos, arătând că pentru ei Sfântul Petru este începătorul mântuirii, nu Hristos; folosirea azimelor în cult, ca în sinagoga iudaică; refuzul de a-i împărtăși cu sângele Domnului (care la ei nu există în potir, pentru că sunt eretici) pe credincioși; celibatul preoțesc, care produce drame inimaginabile care au cutremurat lumea întreagă; poziționarea altarelor spre Apus și altele.
Pentru toate aceste erezii, romano-catolicii sunt în afara Bisericii, sunt sub blestemul sinoadelor ecumenice și al sinoadelor Sfinților Fotie și Grigorie Palama, nu pot fi primiți la Ortodoxie prin mirungere, ci trebuie botezați, deoarece ei nu sunt schismatici, ci profund eretici, iar diferitele pogorăminte care li s-au făcut în anumite epoci, din diferite motive, nu sunt suficiente pentru a se înlocui botezul pentru eretici, cu mirungerea, știut fiind că Sfântul Vasile învață că simpla rostire a numelui Treimii nu este suficient pentru validitatea botezului, ci trebuie însoțită de o credință dreaptă în Treime, iar catolicii au distrus, prin filioque, dogma Sfintei Treimi.
Ridicarea anatemelor din secolul XX este un gest fără nicio valoare teologică, săvârșit într-un context ecumenist, nefiind însoțită de vreo abandonare a ereziilor despre care am vorbit aici și de o îmbrățișare a dreptei credințe.
În zilele noastre, când patriarhul de la Constantinopol și nu numai el vorbește direct despre unitate cu romano-catolicii, această unitate este una mincinoasă, deoarece nu are un fundament teologic ortodox, ci o comandă lumească, politică, romano-catolicii rămânând până azi nepocăiți pentru ereziile pe care le-au inventat și care au adus Occidentul într-o stare de profundă descreștinare. Mai mult, cu sprijin politic european, romano-catolicii au reușit să îi ademenească pe ortodocșii din Europa de Est plecați la muncă, prin facilități, prin punerea la dispoziție a unor lăcașuri ale lor de cult, prin alte mijloace, încât ortodocșilor să li se șteargă conștiința ortodoxă și granița dintre Ortodoxie și erezie, faptă la care și-au adus contribuție esențială și unii ierarhi și preoți trimiși să îi păstorească pe ortodocși, care i-au trădat și i-au împins spre această unire, din care Ortodoxia iese pângărită și murdărită de erezie.
Biroul de presă al Episcopiei de Ungheni și Nisporeni
