– Vedem că în zilele noastre se împuţinează dragostea. Ce putem face fiecare dintre noi ca să reînvie duhul dragostei între fraţi?
– Păcatul este realitatea care scade dragostea. Și atunci, dacă vrem să avem mai multă dragoste, trebuie să începem să eliminăm păcatul. Păcatul ne separă de Dumnezeu, iar Dumnezeu este dragoste. Deci separarea de El este echivalentă cu separarea de dragoste, cu îndepărtarea de dragoste. Și, de asta, pentru a ne putea apropia din nou de Dumnezeu, de iubirea Lui, trebuie să ne curăţim mai întâi de păcate. Asta înseamnă să intrăm în pocăinţă, să ne asumăm duhul pocăinţei. Ştiţi că Părintelui Teofil Pârâianu îi plăcea tare mult să spună că pocăința înseamnă părăsirea păcatelor. Pocăinţa înseamnă mai mult, nu numai atât, dar înseamnă şi părăsirea păcatelor. Prin pocăinţă părăsim păcatul şi tot prin pocăinţă ne unim cu Dumnezeu, care este dragoste.
Fiecare virtute pe care o lucrăm, fiecare lucru bun pe care îl facem trebuie să se finalizeze în dragoste, trebuie „să producă”, ca să zic aşa, dragoste. Însă virtutea care înmulțește cel mai mult dragostea, zic Sfinţii Părinţi, este rugăciunea. Deci în primul şi în primul rând să ne rugăm şi, cu cât ne rugăm mai mult, cu atât avansăm mai mult în iubire.
– Vorbiţi de iubire. Să ne oprim puţin la iubirea pentru vrăjmaşi, atât de greu de împlinit…
– Este un lucru foarte greu să-l iubeşti pe vrăjmaş. E uşor de zis „să-ţi iubeşti vrăjmaşii”, dar e deja foarte mult să-i iubeşti și pe cei care te iubesc. Adică e foarte greu să iubeşti în general, să iubeşti cu adevărat, dar să ajungi să-i iubeşti şi pe vrăjmaşi… Se începe tot cu rugăciunea pentru ei şi pentru noi. Sunt niște trepte până la vârful acesta.
Mai întâi, nu trebuie să îi ai ca vrăjmaşi. Prin credinţă, noi putem să întoarcem totul în favoarea noastră. Dacă la modul exterior sunt lucruri care ne sunt dăunătoare, duhovniceşte noi putem să le întoarcem în favoarea noastră. Adică, dacă este cineva care ne face rău, noi să ne rugăm pentru el, să punem vina pe noi şi să spunem că noi suntem de vină pentru ceea ce ni se întâmplă.
După cum spunea Sfântul Apostol Pavel, primul lucru pe care trebuie să-l avem în vedere atunci când avem vrăjmaşi, când cineva e împotriva noastră, este să luăm aminte la noi înşine. Trebuie să iei aminte la tine, să te întorci către tine şi, prin credinţă, să întorci acel demers al lui în favoarea ta. Ei, atunci, de fapt, nu mai ai vrăjmaş. Iubirea faţă de cei care îţi sunt vrăjmaşi este mult mai la îndemână. Îţi este mult mai uşor să ţii la cineva atunci când tu te consideri vinovat pe tine. Este o greşeală de principiu dacă fixezi răul în afară, dacă zici că celălalt e vinovat pentru ceea ce ţi se întâmplă ţie. Nu, eu şi numai eu sunt de vină pentru ceea ce mi se întâmplă; sau e pentru păcatele mele, știe Dumnezeu.
Trebuie să ajungem la starea în care, de fapt, nu avem vrăjmaşi. Pentru noi nu există vrăjmaşi, toţi sunt fraţii noştri, şi toate demersurile lor negative în raport cu noi sunt pozitive în planul mântuirii. Iar dacă totuşi cineva sau ceva ne face rău, este pentru că nu am ştiut să ne raportăm corespunzător la situaţia respectivă.
Deci cauzele sunt interioare. Însă trebuie să înaintăm treptat, cu ajutorul duhovnicului. Viaţa duhovnicească se uceniceşte şi, în relaţia cu duhovnicul, vei vedea până unde poţi tu să mergi.
– Aţi vorbit la început despre pocăinţă. Credeţi că ar trebui să facem pocăinţă şi pentru păcatele aproapelui?
– Bineînţeles că da, pentru că suntem responsabili şi pentru asta! Cum spunea Părintele Teofil, cel mai important om este omul de lângă tine. Ei, dacă omul ăla de lângă tine are nevoie de pocăinţă, nu-i de ajuns să-i spui tu lui „Pocăieşte-te!” şi să-i dai sfaturi. Poți să-i dai mai mult, adică să faci tu pocăinţă pentru el. Dacă ţi-e greu, poate mai corect este să faci pocăinţă pentru tine, cumva, cu gândul la el.
Nu poţi să depăşeşti ceva exterior, decât dacă îţi devine interior. Spun Sfinţii Părinţi că ce nu e asumat nu poate fi mântuit. Vrei să-l mântuieşti pe fratele tău de o situaţie? Trebuie să ţi-l asumi şi pe el, ca frate, şi situaţia lui: să ţi-o asumi, să fie a ta, să o transferi înăuntrul tău – și asta iubindu-l, pentru că doar prin iubire se poate face transferul unei realităţi din exterior în interior. Atunci, odată situația asumată, o poţi depăşi.
Eu nu pot să depăşesc sau să înving decât răul care este înlăuntrul meu, nu pot depăşi un rău exterior. Dacă totuşi vreau, atunci trebuie să mi-l asum.
Arhim. Iustin Miron de la Oaşa
