Marea pe care pluteau ucenicii în timpul furtunii este marea vieţii, este lumea aceasta, este viata care ne înconjoară, cu valurile, necazurile, nevoile şi ispitele ei… Ucenicii pluteau pe mare, iar în jurul lor s-a dezlănţuit furtuna. Aşa şi noi, plutind pe marea vieţii, suntem împresuraţi de valurile necazurilor şi ale ispitelor, care vin asupra omului de la lume, de la trup şi de la diavol. Aşadar, în timpul furtunii, în mijlocul valurilor copleşitoare, înaintea ucenicilor a apărut Hristos. El mergea pe apa acestei mări învolburate, însă ucenicii nu ziceau că El este Hristos. Ei credeau că este o nălucă şi că este numai închipuirea lor. Aşa este şi pe marea vieţii. Când îl lovesc pe om încercările, când se ridică valurile ispitelor, el caută ajutor pretutindeni şi nu-l găseşte nicăieri. Peste tot este înşelat în nădejdile lui. I se pare că este părăsit de toţi, şi de Dumnezeu, şi de oameni.
Cade în întristare, aproape în deznădejde. Dar Domnul este aproape. El vine la noi şi ne întinde ajutorul Său dumnezeiesc. El este gata să ne ajute întotdeauna, în orice clipă, dar noi nu avem credinţă, credem că nici aici nu există nădejde, că aşa ni se pare nouă, că este o fantezie, o nălucă şi că nu putem aştepta ajutor de nicăieri. Şi mulţi, nemaicrezând în ajutorul de Sus, resping cu desăvârşire acest ajutor dumnezeiesc şi încetează să-l caute în Dumnezeu, căutându-l numai în mijloacele acestei lumi.
Hristos îi spune lui Petru: „Vino!”. Nebăgând în seamă furtuna şi valurile, Petru a pornit şi, atât timp cât a privit la Hristos, a mers fără teamă şi fără primejdie, valurile nu l-au scufundat. Însă, când privirile lui s-au desprins de Hristos şi a început să vadă valurile mării dezlănţuite, Petru s-a speriat, l-a cuprins îndoiala şi a început să se scufunde. Aşa şi omul, când merge pe calea credinţei în Hristos cu ajutorul lui Dumnezeu, la început îşi păstrează trezvia sub influenţa luminării dumnezeieşti şi merge ferm, cu nădejde. Necazurile şi încercările vieţii nu-l pot doborî, nu-l pot influenţa, nu îi clatină inima. Dar, când îşi desparte privirile minţii, gândurile şi simţămintele lui de Hristos, de ajutorul Lui dumnezeiesc şi le îndreaptă spre valurile clocotitoare ale mării vieţii, spre necazuri şi ispite, atunci începe să slăbească şi nu poate să nu se clatine în credinţă. Chiar dacă se dezlănţuie marea, chiar dacă se ridică necazurile din toate părţile, nu le da nici o atenţie, priveşte spre Hristos, adu-ţi aminte că Domnul este aproape.
Domnul este întotdeauna gata să ne vină în ajutor. Şi, când omul îşi pierde credinţa şi începe deja să se scufunde, temându-se de valurile necazurilor şi ale ispitelor, negăsind ajutor nicăieri, asemenea lui Petru, agăţându-se de ultima nădejde, strigă: „Doamne! Salvează-mă, pier!” Şi cu mare smerenie aleargă la Domnul şi cere ajutorul Lui dumnezeiesc. Iar Domnul îi spune: „Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit? Iată, Eu sunt lângă tine”.
Trebuie să ştiţi că pronia lui Dumnezeu nu ne scoate cu desăvârşire din necazuri, nu le alungă cu desăvârşire de la noi, nici nu ne izbăveşte de ispite, nu ne desparte de ele, ci ne dă putere, tărie şi bărbăţie să le îndurăm, să le biruim. Uitați-vă la toată ceata sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu… Domnul nu i-a scos din năpaste, nu i-a izbăvit de necazuri, ci le-a dat voinţă tare, nădejde tare ca să nu fie clătinaţi de ele nici chiar în cele mai crunte încercări.
Domnul îngăduie ispitele şi în acelaşi timp dă şi puterea de a îndura aceste ispite. Atât timp cât a privit la Hristos, Petru a mers pe apă. I s-a dat putere de către Dumnezeiescul Mântuitor să meargă şi a mers. Furtuna însă nu a încetat, valurile nu s-au domolit, sub picioarele lui era marea, care clocotea. Când ne lovesc şi pe noi necazurile şi ispitele, trebuie în timpul năvălirii lor să avem deosebită tărie şi bărbăţie.
Trebuie să ştiţi că loc lipsit de griji nu a existat, nu există şi nu va exista niciodată pe pământ. Loc senin şi lipsit de griji poate exista numai în inima noastră. Dacă inima va fi plină de iubire dumnezeiască, ea va fi senină şi fără de griji, va fi liniştită şi niciun necaz nu o va speria. Dacă vom fi cu Hristos şi în Hristos, niciun necaz nu ne va tulbura, iar bucuria va umple inima noastră astfel încât şi în necazuri, şi în vremea ispitelor ne vom bucura. Dacă Hristos va fi în inima omului, dacă inima lui va fi plină de iubire dumnezeiască, atunci nicio trăire pământească nu ne va atrage atenţia. Hristos, această Frumuseţe Unică, Adevărată şi Nestricăcioasă, va atrage inima omului mai presus decât toate celelalte trăiri…
Starețul Nicon de la Optina
Sfaturi în vremuri de prigoană
Editura Egumenița, Galați, 2009
