Omul a fost plămădit de sfintele mâini ale lui Dumnezeu și a primit în nările sale Suflarea Lui de-viață-dătătoare. Acest lucru vădește faptul că Dumnezeu avea o grijă osebită și nemijlocită pentru făptura Sa înțelegătoare. În Rai, omul se desfăta întru vederea lui Dumnezeu. Nu avea nevoie de cuvântul dumnezeiesc scris, pentru că Dumnezeu i Se arăta ca pildă de urmat.
Plăsmuindu-l pe om după chipul și asemănarea Sa, Dumnezeu a sădit înlăuntrul lui o vedere luminoasă și arzândă, o scânteie care îi spunea ce este bineplăcut și ce este urâciune înaintea Ziditorului său, dându-i iscusința de ai deosebi gândurile și de a urma calea voii Sale. Această vedere luminoasă se numește „conștiință” sau „lege firească”. Însă prin neascultarea noastră și căderea în păcat, această scânteie s-a stins, sau, mai degrabă, a fost astupată de noroiul patimilor.
În chip vădit așadar, conștiința îi este înnăscută omului încă de când a venit întru ființă. Vedem însă că ea nu este ceva static. Ea poate fi slăbită sau ascuțită în funcție de cum trăiește omul.
Conștiința slăbește atunci când suntem absorbiți de grijile lumești, când ne risipim viața în vălmășagul grijilor pământești. De aceea, cei mistuiți de dorul de a se apropia de Dumnezeu, își reduc nevoile și grijile cât mai mult cu putință, pentru a-și putea cultiva și lumina scânteia cea lăuntrică și a se desfăta întru lumina vieții lor lăuntrice.
Atunci când ne nesocotim conștiința și primim gânduri care vin de la vrăjmașul, intrăm în legătură cu energia lui nimicitoare. Dimpotrivă, atunci când luăm aminte cu multă atenție la îndemnurile conștiinței noastre și ne străduim să prindem fiecare mișcare a Duhului, ne aflăm într-o neîntreruptă legătură cu energia lui Dumnezeu care curățește, mântuiește și sfințește.
Dacă omul nu se pocăiește, căderile mici duc la căderi mai mari. Dacă omul își păzește conștiința în cele mărunte și aparent lipsite de însemnătate, sufletul, firea și voia îi sunt întărite pentru a lua asupra sa nevoințe mai mari.
Arhimandritul Zaharia Zaharou