Mare eşti, Doamne, şi cu adevărat vrednic de laudă! Mare este puterea ta, iar înţelepciunea ta nu poate fi măsurată. Şi totuşi, un om, o neînsemnată frântură din zidirea ta, un om (ca mine) purtând asupra sa datul morţii, vrea să te slăvească!
Tu l-ai îndemnat să-şi afle bucuria lăudându-te pe Tine, căci pentru Tine ne-ai zidit, iar inima noastră este neliniştită până să-şi afle odihna în tine. Dă-mi, Doamne, putinţa de a şti şi de a înţelege dacă trebuie mai întâi să te invoc ori să te laud, să te cunosc mai întâi! Dar cine te va invoca fără să te cunoască? Căci cel care nu te cunoaşte poate invoca pe altcineva în locul tău!
Dar cum îl vor invoca pe cel în care nu au crezut? Sau cum vor crede fără propovăduitor? Şi-l vor lăuda pe Domnul cei care-l caută. Cei care-l caută îl vor găsi, iar cei care-l găsesc îl vor lăuda. Te voi căuta, Doamne, invocându-te, şi, crezând în tine, te voi invoca! Căci tu ne-ai fost vestit nouă. Te va invoca, Doamne, credinţa mea, aceea pe care mi-ai insuflat-o prin natura omenească a fiului tău, prin slujirea propovăduitorului tău.
Dar cum totuși îl voi chema pe Dumnezeul meu, pe Domnul şi Dumnezeul meu? Unde anume să vină în mine Domnul care a zidit cerul şi pământul? Se află oare în mine, Doamne, Dumnezeul meu, ceva care să te poată cuprinde? Cerul şi pământul, pe care tu le-ai zidit şi întru care pe mine m-ai zidit, te pot ele oare cuprinde? Sau, întrucât tot ceea ce fiinţează n-ar putea fiinţa fără Tine, nu înseamnă oare că întreaga fiinţă Te cuprinde? Spre ce să te chem, de vreme ce mă aflu în tine? De unde să vii în mine? Unde să mă retrag dincolo de cer şi de pământ, pentru ca acolo să coboare în mine Domnul meu, cel care a zis: eu umplu cerul şi pământul?
Fericitul Augustin
Confesiuni
