Originar din părțile Lichiei, Sfântul Gherasim s-a născut în secolul al IV-lea și a pășit de mic pe calea către Dumnezeu, primind chipul îngeresc. A petrecut o vreme în pustia Tebaidei, după care s-a întors în patria sa, iar în cele din urmă și-a făcut locaș în pustia Iordanului. Înșelat fiind, a căzut din dreapta credință și a crezut în eresul lui Eutihie, dar, prin ucenicia la Cuviosul Eftimie, și-a dat seama de greșeala făcută și s-a întors la Dumnezeu prin pocăință.
Acolo în pustie avea 70 de călugări pe care îi învăța să Îi slujească Domnului. Cinci zile pe săptămână petrecând în tăcere și lucrând cu mâinile, rugându-se și postind aspru, fără a face focul în chilii. Iar sâmbăta și duminica se întâlneau cu toții la slujbe și primeau hrană și vin din partea celor care veneau la mănăstire. Iar în Postul Mare, Sfântul Gherasim mergea împreună cu fericitul Chiriac în pustia Ruva, cea în care sălășluia și Cuviosul Eftimie uneori. În momentul în care Cuviosul Eftimie s-a mutat la Dumnezeu, Sfântul Gherasim a cunoscut acest lucru, văzând îngerii care îi duceau sufletul, așa că a mers și i-a îngropat trupul.
Printre „ucenicii” Sfântului Gherasim se număra și o fiară, un leu care i-a slujit precum un om. Căci fiind leul rănit, a venit la sfânt să îi scoată spinul din picior, iar după ce a fost vindecat, nu l-a mai părăsit pe Cuviosul Gherasim. Într-o zi, leul a adormit la soare, iar catârul pe care i-l dăduse starețul în grijă a fost luat de un trecător. Întorcându-se mâhnit, leul a preluat de atunci sarcina catârului pe care Sfântul Gherasim credea că l-a mâncat, așa că i se punea pe spinare un vas mare cu care se aducea apă în mănăstire, până când un om s-a milostivit și a dat starețului bani să cumpere un alt catâr.
La scurtă vreme, omul care furase primul catâr a trecut pe acolo și, recunoscând leul că acela e catârul pe care îl pierduse, a mugit, de l-a speriat pe om și a recuperat catârul, cu tot cu trei cămile. Cuviosul stareţ zâmbind, a zis către fraţi: „În zadar am ocărât leul, crezând că a mâncat catârul!” Şi a început de atunci cuviosul să numească pe leu cu numele Iordan. Şi, adeseori venind leul la stareţ şi luând hrană de la dânsul, nu s-a despărţit de lavră cinci ani. Iar după ce Cuviosul Gherasim s-a dus către Domnul şi a fost îngropat de către părinţi, după a lui Dumnezeu purtare de grijă leul nu s-a aflat atunci în lavră. Venind după puţină vreme, îşi căuta stareţul său. Iar Savatie, ucenicul lui Gherasim, văzând leul, a zis către dânsul: „Iordane, stareţul nostru ne-a lăsat sărmani şi s-a dus către Domnul!”
Apoi îi dădu după obicei hrană, zicându-i: „Ia şi mănâncă!” Dar leul nu voia să primească hrană, ci lua aminte adeseori încoace şi încolo şi căutându-l pe Cuviosul Gherasim, răcnea foarte tare, mâhnindu-se. Iar Savatie şi ceilalţi bătrâni îl mângâiau, zicându-i: „S-a dus stareţul către Domnul, lăsându-ne pe noi!” Dar nu puteau să-l potolească din strigare; şi cu cât ei socoteau a-l mângâia prin cuvinte, el cu atât mai mult se tânguia şi făcea mare strigare, răcnind.
Atunci i-a zis părintele Savatie: „Dacă nu ne crezi, mergi cu noi şi-ţi vom arăta locul unde zace stareţul.” Şi luându-l, l-au dus la mormântul unde era îngropat Cuviosul Gherasim. Şi stând părintele Savatie deasupra mormântului Cuviosului Gherasim, a zis către leu: „Iată aici este îngropat stareţul nostru!”
Leul, auzind acestea, se bătea cu capul de pământ, răcnind tare; după aceea a murit îndată deasupra mormântului starețului. Însă aceasta s-a făcut nu pentru că leul a avut suflet cuvântător, ci Dumnezeu a voit să preamărească pe Sfântul Cuviosul Gherasim, nu numai în viaţă, ci şi după moarte. Apoi să ne arate nouă, câtă ascultare aveau fiarele către Adam în Rai, mai înainte de a lui neascultare şi cădere din Rai.
De aici se vede cât a fost de plăcut lui Dumnezeu Cuviosul Gherasim, care, din tinereţe până la bătrâneţe, I-a slujit cu osârdie, şi a trecut către El, spre viaţa cea neîmbătrânită, unde împreună cu sfinţii sălăşluindu-se, slăveşte pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin
Sursa: Doxologia
