În sinaxarul zilei de 23 noiembrie (6 decembrie), găsim relatări aghiografe despre mai mulți sfinți, printre care este menționat și Sfântul Antonie de la Iezerul-Vâlcea. Acest cuvios părinte era din ținutul Olteniei și a trăit pe vremea binecredinciosului voievod Matei Basarab şi a voievodului martir Sfântul Constantin Brîncoveanu. Mai aflăm că a crescut în dreapta credinţă mergând de mic la Sfânta Biserică, unde îşi găsea desfătarea sufletească, momente care cu părere de rău sunt o raritate azi, dacă nu cumva un deficit, deoarece copiii zilelor noastre își găsesc desfătare în jocuri, bomboane și diferite distracții. Și toate acestea se petrec de cele mai multe ori în fața neputincioșilor părinți, care poate ar vrea, dar deja este prea tîrziu să-i mai facă pe copii să simtă gustul duhovnicesc a mersului la biserică și a rugăciunii.
Înaintând cu vârsta a ajuns preot, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria duhovnicească a părinţilor săi. Apoi, după cum și este firește omului cu adevărat duhovnicesc, lăsând desfătarea lumii acesteia, a îmbrăţişat viaţa monahicească în frumoasa pustie de la Schitul Iezeru, în ţinutul Vâlcii. Aici Cuviosul Antonie s-a arătat dintru început foarte sârguincios la toată osteneala şi asprimea vieţii mănăstireşti. Atât de mare era nevoinţa sa, încât celorlalţi vieţuitori din chinovie li se părea că fericitul Antonie ar fi înger în trup.
Chiar dacă tuturor li se părea că Antonie ajunsese la ,,vârsta bărbatului desăvârşit” împlinind toate poruncile, cuviosului Antonie din smerenie, dar mai cu seamă din dragoste faţă de Dumnezeu dorea să-şi sporească nevoinţele. Astfel cu blagoslovenia egumenului mănăstirii a mers la episcopul locului, Ilarion, să-i ceară binecuvântarea să plece în Muntele Athos. Episcopul cunoscându-l că este monah îmbunătăţit în cele duhovniceşti şi că va fi de folos în cele spre mântuire multora de aici, a stăruit ca el să rămână în ţară. Cuviosul Antonie, cunoscând roadele ascultări şi fiind în toate supus, făcu nu după a sa voie, ci după cum îl binecuvînta-se episcopul Ilarion. Astfel întorcându-se la Schitul Iezeru, plin fiind de o râvnă şi mai mare, cu ajutorul lui Dumnezeu şi sprijinul episcopului Ilarion se apucă să reînoiască sfântul locaş.
Cuvintele psalmistului David din primul stih al psalmului 41 ,,Cum cerbul doreşte izvoarele aplor, aşa te doreşte sufletul meu pe tine Doamne” au fost nu doar citite, ci şi trăite cu desăvârşire de cuviosul Antonie, întrucît el nu se mulţumise cu multa nevoinţă de până acum, ci îşi dorea să ducă viaţă pusnicească. Acest dor i se împlini-se când, cu binecuvântarea egumenului său a ieşit din schit şi cercetând mai îndeaproape pustia, a găsit o peşteră mică într-o stâncă. Acolo, singur a săpat o bisericuţă în care s-a rugat neîncetat ziua şi noaptea. Nevoinţa sa pusnicească numai Dumnezeu o ştie cît de multă şi de marea fost, însă ne dăm bine seama că făcuse nevoinţă mai presus de înţelegerea omenească. De aceea şi protivnicul mântuirii noastre, diavolul, care aşa cum spune sfântul Apostol Petru într-o epistolă sobornicească ,,umblă răcnind ca un leu să apuce cît mai multe suflete” îi făcuse cuviosului multe ispite şi supărări, dar pe care le-a biruit cu ajutorul lui Dumnezeu şi rugăciunea neîncetata.
Întreaga lui viaţă i-a fost 92 de ani, dintre care 28 au fost de viaţă pusnicească cu multă nevoinţă de post, rugăciune neîncetată, îmbrăcăminte simplă şi aspră, dormit puţin şi rezemat de pietre, lacrimi în timpul rugăciunilor şi a slujbelor şi multe alte nevoinţe prin care sfinţinu-şi viaţa s-a făcul plăcut lui Dumnezeu.
Pentru marea sa dragoste faţă de Dumnezeu, însoţită de mulă osteneală trupească şi sufletească, s-a învredinicit de multe harisme. Una a fost că şi-a cunoscut vremea trecerii sale din această viaţă cu 40 de zile înainte. Astfel pregătindu-se duhovniceşte şi vorbind ucenicilor cuvinte de învăţătură pentru suflet, a adormit în Domnul pe 23 noiembrie (6 decembrie) 1719, fiindu-i aşezat trupul spre veşnica odihnă în peştera pe care o săpase.
Chiar dacă pentru a sa viaţă sfântă, creştinii au început să-l cinstească de timpuriu ca pe un adevărat sfânt, totuşi acest fapt de proslăvire în ceata sfinţilor s-a săvârşit în anul 1992, iar nu la mult timp de la aceasta au fost descoperite la intrare în peştera sa sfintele lui moaşte, care au fost aşezate cuviincios spre închinarea credincioşilor.
Din relatările scurte, dar clare despre viaţa cuviosul Antonie de la Iezerul-Vâlcea, reţinem un lucru important de luat aminte, nu doar de călugări, aşa cum ar crede unii, ci şi de toţi creştinii ortodocşi. Aşa după cum îl vedem reprezentat în iconografia ortodoxă, uscăţiv la faţă ca chip desăvîrşit prin nevoinţă trupească, şi cu un şirag de metanii într-o mână, iar în cealaltă cu o foaie pe care este scrisă rugăciunea inimii „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, purtătorul de Dumnezeu Antonie este pildă şi totodată sprijin celor care vor să-i fie plăcuţi Domnului prin nevoinţe trupeşti, dar mai ales prin rugăciune şi anume prin rugăciunea inimi ,,Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, rugăciune prin care mulţi s-au sfinţit şi l-au cunoscut pe Dumnezeu îndeaproape încă de aici de pe pământ.
Cuvioase părinte Antonie de la Iezerul-Vîlcea, dă ne şi nouă să avem duhul dragostei de nevoinţă şi de rugăciune curată
Prot. Ştefan RÎMBU
