Sfântul Alexie, este singurul sfânt din calendarul bisericesc pe care îl întâlnim cu acest nume binecuvântat de, omul lui Dumnezeu. Viaţa Sfântului Alexie este un manual de smerenie, o lecţie de desăvârşire prin milostenie pentru creştinul din toate timpurile.
În timpul împăraţilor Arcadie (395-408) şi Honorius (395-423), în Roma trăia un patrician foarte bogat pe nume Eufimian, care avea grijă de cei săraci şi era cre¬dincios. Alături de soţia sa Aglaida aveau o mare durere că nu puteau să aibă copii. În urma rugăciunilor stăruitoare pe care le-au făcut, Bunul Dumnezeu le-a dăruit un fiu pe care l-au numit Alexie.
Ajuns la vârsta căsătoriei, la îndemnul părinţilor s-a căsătorit cu o tânără de neam împărătesc. Gândul sfântului era însă, spre viaţa ascetică, dar făcând ascultare de părinţi, s-a căsătorit. După cununie, intrând în cămara de nuntă, şi-a scos inelul de aur şi brâul scump cu care era încins şi a zis soţiei sale: „Păzeşte acestea şi Dumnezeu să fie cu noi până ce darul Său va face ceva nou”. După aceea a plecat şi s-a dus în Mesopotamia, în oraşul Edesa. Aici, în mare nevoință, însoțită de multe osteneli, a stat 17 ani, apoi a plecat pentru că oamenii începu¬seră să-l considere sfânt. Sfântul Alexie, fugind de slavă şi de cinstea omenească, s-a dus din nou în cetatea Edesa, neştiind nimeni. Mergând la limanul mării, a aflat o corabie mergând spre Cilicia; deci s-a suit într-însa, zicând către sine: „În cetatea Ciliciei mă voi duce, unde nimeni nu mă ştie, şi voi rămâne acolo în Biserica Sfân¬tului Apostol Pavel”. Dar plutind corabia, fără de veste, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a făcut furtună pe mare şi, purtându-se corabia de valuri mai multe zile, a înotat spre Roma. Apoi ieşind sfântul din corabie, a zis către sine: «Viu este Domnul Dumnezeul meu, nu voi îngreuna pe nimeni, ci mă voi duce în casa tatălui meu ca un necunoscut»”. Trecuseră mai bine de 17 ani de când plecase de acasă şi tatăl nu şi-a mai recunoscut fiul, ci s-a milostivit de el ca de un sărac oarecare şi i-a oferit adăpost în casa lui, poruncind slugilor să-i construiască o casă mică în curtea palatului său şi să-i aducă în fiecare zi câte ceva de mâncare.
Aici a petrecut Alexie încă 17 ani, în post şi rugăciune: mânca¬rea pe care o primea el o împărţea săracilor, oprindu-şi numai puţină pâine şi apă, iar nopţile lui erau dedicate rugăciunii neîncetate către Dumnezeu. Sfântul Alexie, cunoscând de mai înainte ziua trecerii la Domnul, a cerut de la o slugă a tătâlui său o hârtie, cerneală şi condei, şi-a scris toată viaţa sa. Iar la sfârşitul scrisorii a adăugat: „Rogu-vă pe voi, părinţii mei iubiţi şi preacinstita mea mireasă, să nu vă mâhniţi pe mine, că v-am făcut atâta mâhnire, lăsându-vă singuri; şi pe mine mă durea inima pentru durerea voastră, de multe ori am făcut rugăciune pentru voi către Dumnezeu, ca să vă dea răbdare şi să vă învrednic¬ească Împărăţiei Sale, iar eu nădăjdu¬iesc spre milostivirea Lui că va împlini cererea mea, deoa-rece eu atât de nemilostiv am fost către a voastră tânguire. Și cred că, pe cât v-am mâhnit, pe atât de mare bucurie veţi avea prin răs¬plătirea cea cerească!” Acestea scriindu-le, a petrecut rugându-se lui Dumnezeu până la ceasul mutării sale la cele veşnice.
Bunul Dumnezeu l-a descope¬rit în chip minunat pe omul său Alexei. Pe când Papa Inocenţiu (402-417) slujea Sfânta Liturghie, în prezenţa împăratului Honorius şi la sfârşitul slujbei s-a făcut un glas minunat din Sfântul Altar, în auzul tuturor, zicând: „Căutaţi pe omul lui Dumnezeu, care o să iasă din trup, să se roage pentru cetate şi toate ale voastre se vor rândui bine!” După glasul acela, poporul a căutat prin toată Roma pe un om ca acela şi, nea¬flându-l, nu se pricepea. Apoi, de cu seară, joi spre vineri, adu¬nându-se în soborni¬ceasca Bise¬rică a Sfinţilor Apostoli împreună cu împăratul şi cu papa, au făcut priveghere de toată noap¬tea, rugându-se lui Hristos Dumnezeu ca Singur să le arate pe plăcutul Său. Iar a doua zi, fiind vineri, omul lui Dumnezeu, Sfântul Ale¬xie, s-a despărţit de trupul său şi s-a dus către Domnul. Şi s-a făcut glas din Altar în biserică ca şi mai înainte, zicând: „În casa lui Eufimian căutaţi pe omul lui Dumnezeu!” Nu mică le-a fost mirarea lui Eufimian şi soţiei sale Aglaida că cel care era căutat de toţi romanii era chiar fiul lor pe care nu l-au cunoscut timp de 17 ani şi l-au găzduit în curţile lor ca pe un sărac şi du¬rerea i-a cuprins că l-au cunoscut abia după moartea sa.
Apoi, împăratul şi papa au porun¬cit ca să ducă trupul omului lui Dumnezeu şi să-l pună în mij¬locul cetăţii, ca toţi să-l vadă şi să se atingă de el. Apoi au grăit către popor: „Iată am aflat pe acela ce-l căuta cre¬dinţa voastră!” Deci, s-a adunat toată Roma şi se atin¬gea de trupul sfântului, sărutân¬du-l. Şi câţi erau neputincioşi, toţi se tămăduiau. Orbii vedeau, lepro¬şii se curăţau, diavolii din oameni se izgoneau şi orice fel de boli şi neputinţe ome¬neşti se vindecau desăvârşit prin atingerea de tă¬măduitoarele moaşte ale plăcu¬tului lui Dumnezeu Alexie. Im¬pre¬¬sionaţi de minunile pe care le-au văzut, împă¬ratul şi papa au luat cu mâinile lor patul pe care era trupul sfântului şi l-au dus în biserică după ce au promis că îl vor lăsa la închinare pentru tot poporul. Timp de o săptă¬mâ¬nă, romanii au cinstit sfintele moaşte, iar împăratul a poruncit să se pre¬gătească o raclă de mar¬mură şi de smarald şi să o împo¬do¬bească cu aur, apoi au pus într-însa pe Sfântul Alexie, omul lui Dumne¬zeu. Şi îndată a izvorât din sfintele moaşte mir cu bună mir¬easmă şi a umplut racla, încât se ungeau cu acel mir toţi pentru vindecarea tuturor neputinţelor.
