Astăzi, cuvioasa și singură fecioară trece la tărâmul cel mai presus de lume și ceresc, cea care atât a însetat de feciorie, încât prin feciorie s-a făcut asemeni celui mai curat foc. Căci într-adevăr, orice fecioară, după ce a zămislit și a dat naștere, pierde fecioria, dar Maica Domnului și înainte de naștere, și în timpul nașterii, și după naștere a rămas fecioară.
Astăzi, sfântul chivot cel însuflețit al Dumnezeului celui Viu, care a odrăslit pe Făcătorul său, în templul Domnului cel nefăcut de mână omenească acum se odihnește. Saltă și dănțuiește David, strămoșul ei și al Domnului, și împreună cu el dănțuiesc îngeri. Arhangheli deopotrivă cântă lovind în timpane, iar puterile cerești slavoslovesc. Începătoríi se bucură împreună, puteri se veselesc, domníi se închină cu sfântă închinare, tronuri o cântă în cântări de laudă, heruvimi și serafimi o preamăresc fără încetare. Căci toate cetele îngerești care din fire-s făcute spre slavă nu preamăresc din destul și pe cât se cuvine pe Maica slavei.
Astăzi porumbița cea mai sfântă, sufletul cel fără de prihană și fără răutate, cea afierosită Dumnezeiescului Duh, zburând acum din chivotul sfințit, adică vreau să zic din trupul cel primitor de Dumnezeu și de viață începător, a aflat odihnă picioarelor ei, răpită în lumea cea inteligibilă și în tărâmul cel fără de pată al moștenirii celei de sus sălășluindu-se.
Astăzi Raiul Noului Adam, primește raiul cel cuvântător întru care blestemul s-a rupt, întru care s-a sădit pomul vieții, întru care goliciunea noastră a fost acoperită. Căci noi nu mai suntem goi, fără de veșmânt și dezbrăcați de strălucirea sfântului chip și prădați de harul îmbelșugat al Duhului Sfânt, nici nu vom mai tângui goliciunea din vechime: „Haina eu mi-am dezbrăcat, cum s-o îmbrac eu iar?” În acest rai nu a mai aflat intrare șarpele a cărui înșelătoare îndumnezeire noi poftindu-o, am fost lepădați împreună cu dobitoacele cele fără de minte. Căci Însuși Fiul lui Dumnezeu Unul Născut, Dumnezeu fiind și de o ființă cu Tatăl, din această curată fecioară și din această țarină aleasă, Și-a plămădit Sieși fire omenească, iar eu omul am fost îndumnezeit. Muritor, m-am făcut nemuritor și tunicile de piele le-am dezbrăcat. Căci am dezbrăcat stricăciunea și am îmbrăcat nestricăciunea, încingându-mi haina dumnezeirii.
Astăzi, Fecioara cea fără de prihană care nu a vorbit cu patimile cele pământești ci, hrănindu-se cu cugete cerești, nu s-a întors către pământ, ci arătându-se cu adevărat cer însuflețit, în corturile cele cerești s-a sălășluit. Căci cine oare nu va greși cu adevărat, numind-o pe ea doar cer însuflețit, afară numai dacă nu ar spune aceasta bine știind că este mai slăvită și decât cerurile prin înălțimile ei fără de asemănare? Căci Făcătorul cerului, Atotțiitorul, Ziditorul a toată făptura din lume și mai presus de lume, văzutelor tuturor și nevăzutelor, Care nu este circumscris nici unui loc nicăieri – căci într-adevăr orice loc care cuprinde pe cele dinlăuntru, le și mărginește – înlăuntrul ei fără de sămânță S-a plămădit pe Sine prunc și pe această fecioară a arătat-o cămară încăpătoare a dumnezeirii Lui celei uneia necircumscrise și neîncăpute, dar pe toate încăpându-le, micșorându-se înlăuntrul ei cu totul fără de pătimire, dar rămânând cu totul în afara ei și având locaș pentru Sine necuprinsul.
Astăzi vistieria vieții, adâncul cel nemăsurat al harului – nici nu știu cum să mă exprim cu-aceste buze îndrăznețe și fără de cutremur – astăzi în umbra unei morți de viață purtătoare Fecioara se tăinuiește și către moarte fără de frică se îndreaptă acum aceea care a odrăslit pe pierzătorul morții – dacă moarte mai putem numi preasfânta și plină de viață Adormire a Fecioarei!
Căci ceea ce tuturor a odrăslit Viața cea adevărată, cum ar putea fi supusă umbrei morții? Dar potrivit rânduielii propriei nașteri și, ca fiică a strămoșului Adam, atrage după sine pedepsele strămoșești. Fiindcă și Fiul ei care este Însuși Viață și de Viață Dătător nu le-a ocolit nici El pe acestea. Dar ca una ce este Maică a Dumnezeului celui Viu, în chip drept, la El se întoarce. Căci zice Dumnezeu: „Nu cumva să-și întindă mâna lui [omul cel dintâi zidit] și luând din pomul vieții și gustând să trăiască veșnic” . Cum oare ceea ce a primit viața cea fără de început și fără de încetare, ceea ce este liberă de orice mărginire a începutului sau a sfârșitului nu va putea trăi până în veacul cel fără de sfârșit?
Sfântul Ioan Damaschin
