Când în lume se naște un om, se bucură toţi. Dar, în acele clipe, biata mamă plânge pentru că suferă, este sfâşiată, este extenuată (cf. Ioan 16, 21). În timp ce mama plânge, ceilalți se bucură şi râd. Vine la lumină un copilaș care plânge și el şi încet-încet va începe să zâmbească. Acest copilaș are în el toate aceste seminţe: cere egalitate, iubire, libertate. Cine îl va învăța ce înseamnă fiecare dintre acestea? Lăuntric cunoaște ce este binele, alege binele, respinge răul; caută dreptatea, nu vrea nedreptatea; are simţămintele, premisele jertfei, ale iubirii, dar cine îl va învăţa ce înseamnă jertfă, ce este iubirea?
Tot aşa şi cineva care vine la mănăstire pentru a deveni frate începător este un organism care suferă şi se naşte. La început toate i se par grele, de neînţeles. „Credeam, zice el, că la mănăstire toți sunt sfinţi şi buni. Credeam că Stareţul meu, când mă voi îmbolnăvi, se va pleca asupra mea şi mă va întreba cu interes: Ce ai păţit, sufleţelul meu? Să te ajut! Dar fratele pe toate le-a găsit pe dos. În aceste prime întristări ale sufletului, în ciocnirile lui cu Stareţul sau cu Stareţa, în descoperirea că universul mănăstirii este altul vedem ceva asemănător cu plânsul pruncului. Când pruncul se naște, începe să descopere, să înțeleagă, să recunoască, să zâmbească, să plângă, iar în cele din urmă învață, studiază, se educă. Cine ia asupra sa acest rol de pedagog şi de povățuitor în mănăstire?”
După cum vă puteţi da seama, acest rol şi-l asumă Stareţul, iar într-o mănăstire de maici, duhovnicul şi Stareţa. Stareţul este reazemul, axul şi motorul care imprimă mișcarea pe traiectoria liberă a oamenilor care trăiesc toate acestea. Prin urmare, în această iubire, în această lepădare de toate, în această egalitate, în această lipsă de averi, în această libertate cu toţii suntem liberi, dar când nu suntem cu adevărat liberi putem ajunge o junglă şi să credem că suntem creştini – axul în jurul căruia se mișcă monahul este Stareţul. Reazemul care dă vieţii mele înflorire, motorul care pune în mişcare măsurile libertăţii mele, siguranţa mea, reușita mea, ceea ce îmi dăruieşte viaţa şi comuniunea în mănăstire nu e nimeni altcineva decât Stareţul sau Stareţa.
Stareţul menţine dialogul dintre persoane. Dialog înseamnă convorbire, dar, în mod fundamental, însemnează comuniune. Dialogăm ca să ne înţelegem între noi şi atunci comunicăm, ne unim. Când îţi spun: „Ai aflat? Oamenii au mers pe lună”, dacă tu îmi răspunzi „Încă nu au mers”, înseamnă că încă nu ne-am înţeles, pentru că eu spun că au mers, iar tu spui că nu au mers. Când îți spun: „Oamenii au mers pe lună, iar tu îmi răspunzi: „Aşa e, Părinte Stareţ? Au găsit şi oameni acolo? Slavă Ție Doamne! Cred că mâine vor scrie despre asta și ziarele!”, de îndată ne-am înţeles, de îndată te voi iubi, de îndată devii una cu mine. Transpuneţi acest lucru în viaţa de zi cu zi, până la cele mai duhovniceşti fibre care trebuie să se împletească.
Prin urmare, viața noastră duhovnicească, siguranţa noastră este dialogul dintre persoane, adică dintre ființele libere, dintre fiinţele libere care se unesc și aleg să comunice între ele, dar, în mod esenţial, cu Starețul şi, prin el, cu Dumnezeu. Ascultarea este tocmai această convorbire dintre persoane, purtată în iubire și dragoste. „Iubesc” înseamnă accept, mă plec înaintea celuilalt, mă dăruiesc celuilalt. Eu mă pierd, cad la pământ ca să trăieşti tu. Prin urmare, dialogul dintre persoane, comuniunea înseamnă totalitatea oamenilor care au ca centru persoana Stareţului, care îi coalizează şi îi uneşte.
Criteriul iubirii noastre, al egalității, al părerilor noastre, al bucuriei, al libertăţii noastre, al faptului de a fi sau nu o obște este legătura şi unirea noastră cu Stareţul. Deschiderea ochilor noştri şi a cunoaşterii noastre către toate acestea o face cuvântul Stareţului, adică măsura în care îmbrăţişez ceea ce a spus Stareţul sau Stareţa. Nu există libertate, egalitate, iubire, drepturi, adevăr! Există numai ceea ce a spus Stareţul sau Stareţa! Asta-i tot! În concluzie, decăderea Bisericii şi amintirea raiului l-au condus pe om la crearea unei societăţi în care domneşte iubirea, egalitatea, bucuria şi libertatea, având ca ax central Stareţul sau Stareţa, în persoana cărora monahul Îl vede pe însuşi Dumnezeu.
Arhim. Emilian Simonopetritul
