Cinstitul Înaintemergător este cel mai mare dintre toţi sfinţii Vechiului Legământ şi, am putea spune, de neajuns în sfinţenie. Cu toate că a fost numit cel mai mic în Împărăţia cerurilor (Mt. 11, 11; Lc. 7, 28), asta nu înseamnă că nu are un loc esenţial înaintea lui Hristos. Toate acestea sunt semne ale dumnezeieştii iconomii, şi de aceea rămâne primul după „Prima”, cea care L-a născut pe Hristos.
Sfântul Ioan Botezătorul a fost trimis ca înainte-vestitor şi la cei din iad, adică a propovăduit tuturor morţilor venirea lui Hristos [Troparul de la Tăierea cinstitului cap al Sfântului Ioan Botezătorul (29 august)]. I-a pregătit, la fel ca şi pe cei vii, prin faptele lui, prin pustnicia lui, prin „cuvintele” gurii lui, care erau o adevărată sabie duhovnicească (cf. Ef. 6, 17), dar şi o armă împotriva diavolului, şi care erau, în acelaşi timp, mângâiere, dulceaţă şi expresie a bunătăţii lui Dumnezeu.
Sfântul Înaintemergător este un exemplu pentru monahii. Vai nouă dacă nu-l avem zi şi noapte drept model! Slava de la Litie îl numeşte „înger pământesc şi om ceresc”. Faptul de a fi „înger pământesc” este mai greu, dar, în acelaşi timp, este şi „om ceresc”, care e insuflat de cer, trăieşte şi se hrăneşte, este adăpat şi hrănit „cu sânge ceresc” şi primeşte „o transfuzie de sânge” din cer. El se dă pe sine însuşi pentru plinirea cerului, iar cerul îi dă hrană ca să sporească şi mai mult.
Stihira continuă numindu-l şi „ostaş”. „Ciudat!”, ar putea zice cineva. Ostaşul este cel care a fost rânduit împreună cu cei trimişi la război, care-i ameninţă pe vrăjmaşi şi nu se încurcă, după cum zice Apostolul Pavel, cu lucrurile lumeşti, pentru că sunt înrolaţi de către Însuşi Hristos în oastea Sa (cf. 2 Tim. 2, 4). Prin urmare, substantivul „ostaş” înseamnă: nu mă îndeletnicesc cu nimic altceva decât cu războiul, cu lupta, până îmi va cădea capul. Şi va cădea prin smerenie, prin lepădare de sine, prin ascultare, prin a face invers decât îmi place mie, prin a nu mă interesa de nimeni şi de nimic, ca să împlinesc Evanghelia. Prin urmare, ostaş al lui Hristos este cel neamestecat cu lumea, cu gândurile, cu faptele, cu interesele acestei lumi, iar viaţa lui este o expediţie, o călătorie către moarte.
Stihira continuă numindu-l pe Ioan „Înaintemergător al lui Hristos”. Prin faptul că imnograful a aşezat, întâi, ideea de ostaş şi, mai apoi, pe cea de Înaintemergător vrea să arate că Ioan nu poate fi în niciun alt fel Înaintemergător al lui Hristos, şi nici noi nu putem fi înaintemergători ai Celui Ce vine, ai lui Hristos, Care este prezent de-a lungul istoriei prin noi, decât printr-o campanie ostăşească şi prin moarte. Cum îl numeşte Domnul Însuşi pe Ioan? Îl numeşte „înger”, folosind cuvintele Vechiului Legământ: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta!” (Mal. 3, 1; Mt. 11, 10). Hristos S-a răstignit, ascultând întru toate de Tatăl Său. Trebuia ca El Însuşi să-Si hotărască moartea, si de aceea a mers înaintea ucenicilor la moarte. Lucrul acesta l-a preînchipuit Înaintemergătorul, care, prin tăierea capului său, a preînchipuit alergarea lui Hristos către moarte. Ucenicii s-au temut de această călătorie a lui Hristos, dar mai târziu au aflat adevărul.
Hristos continuă să Se refere la Ioan, zicând: „El este Ilie cel ce va să vină” (Mt. 11, 14). Numele de „Ilie” este dumnezeiesc şi descoperă lucrarea şi calea lui Dumnezeu. Şi numele de „Ioan” descoperă lucrarea lui Dumnezeu, arătând ceva care este dăruit si se transmite, ceva care este pus în lucrare dinlăuntrul lui Dumnezeu. De aceea şi Hristos, referindu-Se la Ioan, spune: „Dacă vreţi, aşa cum au spus prorocii, să vină Ilie, Eu vă spun că Ilie deja a şi venit“ (cf. Mt. 17, 12). Prin urmare, Ioan nu a avut niciun alt scop, decât să preînchipuie lucrarea Domnului, şi de aceea a fost numit „luceafăr”. El a luminat lumea, pentru că era o preînchipuire a lui Hristos, adevăratul Ilie care trebuie să vină. Aşa cum prin proroci, prin drepţi şi prin mucenici a fost profeţită venirea şi arătarea Fiului lui Dumnezeu în trup, în acelaşi fel au fost folosite şi persoanele ca preînchipuiri. Este ca şi cum Hristos ar spune: „Ioan trebuia să pătimească pentru a preînchipui propria Mea patimă, fiindcă lumea pe Mine Mă aşteaptă.”
De aceea şi stihira spune mai încolo că Ioan este „glasul Cuvântului“, adică nu este un om simplu. Fiul este Cuvântul Tatălui, iar Ioan este „glasul Cuvântului“, preînchipuie propovăduirea lui Hristos. Hristos a preluat propovăduirea lui Ioan. Ioan propovăduia un singur lucru: pocăinţa; spunea neîncetat „Pocăiţi-vă!”. Acelaşi lucru l-a făcut şi Hristos (Mt. 3, 2; 4, 17). Toate coincid, ca să arate că era o singură arătare a Fiului lui Dumnezeu în istorie şi în viaţa zilnică.
Într-adevăr, Ioan a fost un propovăduitor neîntrecut al pocăinţei. Dacă cercetaţi, din adevărata sa perspectivă, predica lui Ioan, veţi găsi, în parte, toate elementele propovăduirii lui Hristos – deplinătatea se găseşte în Hristos – şi veţi vedea cât de bucuros era în predica sa şi câtă bucurie, renaştere, înviere si vioiciune le transmitea oamenilor. Nimeni nu rămânea posomorât auzindu-i predica, ci alergau să-l audă până şi desfrânatele, tâlharii, vameşii, fariseii şi saducheii, cu toţii alergau la el, ceva îi atrăgea ca un magnet. Ioan era un astfel de om, încât nimeni nu pleca fără să se fi cutremurat. Era mângâietor, foarte îngăduitor şi dulce. Deşi părea aspru şi neabătut, de fapt în cerinţele lui faţă de popor era foarte îngăduitor, ca şi cum le-ar fi spus: „Este foarte uşor să te mântuieşti!”; „Iată, faceţi asta şi vă veţi mântui!“. În acelaşi fel le vorbea si ostaşilor, si vameşilor, si desfrânatelor. Ioan deschidea inima oamenilor, le crea premisele ca să poată primi luminarea Sfântului Duh, Cel care este trimis prin Fiul lui Dumnezeu. De aceea Imnograful spune că Ioan este un „povăţuitor al Luminii“. Acest „luceafăr”, Ioan, îi povăţuia pe toţi către deplinătatea luminii Domnului. S-a făcut „povăţuitor al Luminii” pentru că a rămas pustnic, nu a schimbat nici o singură zi din viaţa de pustie, nu şi-a scos nici pentru o zi cureaua de piele, care arăta mortificarea vieţii sale. Nu a existat nici o zi în care să nu postească, în care să nu fie aspru cu sine însuşi, ca un ostaş al propriei sale fiinţe. Acest pustnic a fost cel mai potrivit ca să devină „povăţuitor al Luminii”.
Pentru că Biserica poate să sporească şi să nască sfinţi doar întru Lumină, înţelegeţi că nici noi nu putem trăi altfel decât întru Lumină, adică urmând cu credincioșie vieţuirea noastră monahală, care este o viaţă apostolică. De aceea, în aceeaşi stihiră se spune că Ioan este „începutul apostolilor”, primul „pre-apostol”, am putea spune. Mrejele sale s-au întins în toată Iudeea, iar apoi mrejele apostolilor s-au întins în întreaga lume.
Arhimandrit Emilianos Simonopetritul,
Cuvântări mistagogice la sărbători
