Creștinii rabdă încercările cele nedorite ale vieții în mod liniștit, cu bucurie. Necazurile și bolile cele incurabile, moartea persoanelor dragi nouă, precum și însăși moartea noastră, nedreptatea, nerecunoștința celorlalți și disprețul, prigoanele, sărăcia și celelalte încercări constituie ocazii care, dacă le folosim corect, ne răstignesc împreună cu Hristos și ne înviază împreună cu El.
Dacă ne mâniem sau ne împotrivim, ne păgubim duhovnicește. Dacă le primim resemnați, în mod stoic, deoarece nu putem să facem nimic pentru a le schimba, iarăși nu ne folosim. Dacă însă le primim ca pe o cercetare a lui Dumnezeu și ca pe o ocazie pentru desăvârșirea noastră duhovnicească, atunci mare va fi câștigul. Primirea de bunăvoie a durerii ca cruce, ca dar al dragostei lui Dumnezeu pentru desăvârșirea noastră duhovnicească ne urcă la înălțimea sfinților martiri. Creștinul, de exemplu, care pe patul durerii suferă și rabdă și mulțumește lui Dumnezeu se arată ca mărturisitor al puterii credinței și ca un martir contemporan, întrucât prin primirea crucii transformă durerea cea nedorită în suferință de bunăvoie.
Un nevoitor aghiorit a spus foarte grăitor: Un singur „Slavă Ție, Dumnezeule!” în clipa când suntem în durere are valoare mai mare decât mii de „Doamne, Iisuse Hristoase” atunci când suntem bine.
Arhim. Gheorghios Kapsanis,
Lumea monahilor
Sursa: Urcuș spre înviere
