Cununia sau Taina Nunţii este acea lucrare sfântă prin care Biserica binecuvântează și sfințește legătura sau unirea bărbatului cu femeia. Taina Nunții se administrează, de obicei, tinerilor care hotărăsc să-şi întemeieze o familie, dar şi persoanelor mai în vârstă. Când slujba se săvârşeşte persoanelor care nu au mai fost cununate, se urmează rânduiala logodnei și a Cununiei aşa cum o prescrie Molitfelnicul sau Agheasmatarul, indiferent dacă cei care solicită slujba sunt tineri sau mai în vârstă. Tot aceeaşi rânduială se săvârşește și în cazurile în care unul dintre miri (indiferent care) a mai fost cununat. Dacă însă amândoi mirii au mai fost cununați, atunci li se oficiază o rânduială deosebită de slujbă, care nu mai este o taină, ci o ierurgie, adică o slujbă de binecuvântare. Ea poartă denumirea de nunta a doua. Ea este socotită un pogorământ pentru neputința și slăbiciunea firii omeneşti. Odinioară, mirii erau supuşi la canonisire, pentru pocăinţă, care uneori era destul de aspră, mergând până la oprirea de la Sfânta împărtăşanie. Slujba este mai scurtă și mai puțin solemnă, rugăciunile având un caracter penitențial. Aceeași rânduială se oficiază și la nunta a treia.
A patra nuntă sau cununie religioasă nu este îngăduită, iar clericul care îndrăzneşte să o oficieze cade sub incidența canoanelor bisericeşti, care, în astfel de cazuri, prevăd pedepsirea cu caterisirea.
Există însă obiceiul, care a devenit obligatoriu, ca, înainte de Cununia religioasă, să se încheie căsătoria civilă, fără de care nu se săvârşeşte slujba religioasă. Din punct de vedere juridic, această căsătorie civilă este actul care creează efectele juridice ale căsătoriei.
Ea este importantă și necesară pentru că prin ea se exprimă consimțământul celor doi parteneri de a se căsători, lipsa acestuia constituind un impediment fundamental la încheierea căsătoriei. Dar, pentru ca o căsătorie să fie deplină, ea trebuie desăvârşită prin Taina Sfintei Cununii, care creează efectele harice asupra legăturii dintre cei doi miri. De aceea trebuie să se facă deosebire și în modul de exprimare a celor două relații. Actul încheiat la starea civilă este căsătoria civilă, celalalt oficiat in biserică se numește Cununie sau Nuntă. Ambele creează efectele lor precise și se completează reciproc. Deși Biserica recunoaște că numai căsătoria civilă creează efectele juridice în fața legii, totuşi ea consideră că o căsătorie rămasă numai la această fază, fără cununie religioasă, constituie o conviețuire neîngăduită de morala Bisericii, deci un concubinaj, pentru că legătura celor doi parteneri nu este binecuvântată prin slujba bisericească. Credința aceasta este foarte răspândită in popor și se consideră că relele care survin în viața celor necununați se datoresc tocmai acestei lipse a binecuvântări Bisericii.
Întrucât sub regimul comunist, ateu, s-a creat concepția că adevărata căsătorie sau singura este numai cea civilă, iar cununia religioasă ar fi ceva facultativ, au existat multe cupluri care au rămas numai la acea fază a căsătoriei civile, fără să se mai cunune în biserică. Din teama de a nu fi văzuți și de a nu-și pierde o poziție socială, din neştiință sau din desconsiderare a rânduielilor bisericeşti, multe perechi au rămas necununate la biserică. Există și persoane care, pentru a nu-și pierde proprietățile, au conviețuit în concubinaj, fără căsătorie civilă şi, cu atât mai mult, cununie religioasă.
După anii 90 şi după dobândirea libertății religioase însoțită de posibilitatea practicării liber cultului religios, mulți din cei care au trăit ani îndelungați fără cununie religioasă au solicitat oficierea acestei Sfinte Taine. Acest lucru a fost bun și folositor, numai că n-a procedat cu prea mare uşurință în oficierea slujbei unor astfel de perechi, ca şi când ar fi fost căsătorii normale, întâmplate la prima tinerețe. De aceea, am socotit că, înainte de oficierea unor astfel de Cununii, era necesară mai întâi săvârşirea Tainei Sfintei Spovedanii pentru cei doi parteneri, fiindcă timpul trăit împreună, fără cununie religioasă, se consideră ca o perioadă de desfrânare şi de săvârşire a altor păcate care trebuie spovedite. Au fost și cazuri când, mai ales femeile care au trăit într-un asemenea fel de concubinaj, au venit la preot pentru a se spovedi și împărtăși şi aici găsesc corectă și demnă atitudinea duhovnicilor care nu au îngăduit unor asemenea persoane să primească Sfânta Împărtăşanie, rămânând doar cu spovedania și cu eventuala canonisire primită. Dacă pe tinerii care se căsătoresc suntem obligaţi să-i spovedim şi să-i împărtăşim, cu atât mai mult, acest lucru trebuie să se întâmple cu cei care au trăit vreme îndelungată în concubinaj. Dacă la spovedanie duhovnicul constată săvârşirea unor păcate grele, atunci trebuie să se dea și canonul pe măsura păcatelor și eventuala oprire, sau amânare de la Sfânta Împărtăşanie și numai după aceea să se oficieze Taina Sfintei Cununii.
În al doilea rând, ar fi indicat şi necesar să se facă măcar o sumară catehizare a celor doi parteneri, privitor la credința creștină ortodoxă în general și la Taina Sfintei Cununii în special, cu atât mai mult, cu cât cei doi au trăit departe de învățătura şi rânduielile bisericești. El trebuie să știe de ce este necesară această cununie religioasă, ce efecte, ce drepturi și obligații aduce după sine în cadrul familiei şi a obștii creștinești. A săvârşi Taina Cununiei numai fiindcă aşa e obiceiul sau fiindcă familia dorește, fără a ști ce se petrece în acel moment cu cei doi miri, înseamnă a disprețui total o lucrare așa de importantă în viața credincioșilor. Pe de altă parte, trebuie să amintim aici că orice Sfântă Taină, ca de altfel orice lucrare bisericească este valabilă sau își atinge scopul numai dacă și primitorul dorește acest lucru. În Biserică nu este suficientă numai oficierea slujbei de către slujitori, ci și participarea, credința și voința primitorului, iată de ce în asemenea cazuri, ca de altfel și în cazurile normale, nu trebuie să ne grăbim lăsând impresia că slujba își atinge scopul prin simpla ei oficiere, ca un act mecanic care se desfăşoară de la sine, fără participarea celor implicați. Să nu facem un act mecanic, de rutină, obişnuit şi banal dintr-una din cele mai importante Sfinte Taine și momente din viața credincioșilor.
