Unii dintre mireni sunt înclinaţi să creadă că monahismul este mult mai simplu, iar mântuirea este mai lesne de dobândit în cadrul vieţii călugăreşti, neştiind şi neintuind cruntele ispite ce atentează la liniştea şi pacea monahului iubitor de desăvârşire.
Atât monahismul, cât şi viaţa de familie sunt, întâi de toate, probleme de vocaţie. Atunci când ai vocaţie pentru un lucru, doreşti să îl împlineşti din toată inima, iar piedicile ce se ridică în calea împlinirii lui, oricât de numeroase şi mari ar fi, nu te pot abate din calea pe care ai ales-o. Dar, în acelaşi timp, atât vieţuirea monahală, cât şi convieţuirea în sânul unei familii poartă deasupra lor o cruce. Fiecare lucru, de fapt, care contează în planul mântuirii, poartă nevăzut o cruce.
Familia presupune o cruce, pentru că în vremuri în care par a se naşte tot mai puţini copii, părinţii creştini şi în mod deosebit mama îşi asumă responsabilitatea purtării în pântecele ei a pruncilor cu care Dumnezeu le binecuvintează viaţa şi pe care ei sunt datori să îi accepte, ca pe adevărate binecuvântări. Se poate identifica o cruce a naşterii, a creşterii, a educării şi formării, o cruce a părinţilor faţă de copiii lor.
Însă, mai presus de toate, familia sau căsnicia este o cale grea, a asprelor nevoinţe, pentru că fiecare dintre cei doi soţi trebuie să lupte nu doar cu propria-i fire, ci adeseori şi cu sălbăticia din sufletul şi din viaţa celuilalt, pentru a dezrădăcina şi izgoni din viaţa lor pornirile spre neînfrânare şi păcat, prin nevoinţă aspră şi pronunţată cumpătare.
La Judecata de Apoi, fiecare dintre noi va da socoteală asupra modului în care a înţeles să-şi poarte crucea personală, a ştiut să drămuiască pe umerii săi, în egală măsură, crucea familiei sale şi a ajutat la asumarea şi uşurarea crucii celei mari, ce stă deasupra lumii.
Pr. prof. univ. Ioan C. Teşu
Facultatea de Teologie Ortodoxă „D. Stăniloae“ Iaşi
