Sfinţii Părinţi vorbesc despre mai multe stadii ale vieţii duhovniceşti, distingând îndeosebi trei: curăţirea inimii, luminarea minţii şi îndumnezeirea. Sfântul Maxim le numeşte filosofie practică, contemplare naturală şi teologie tainică [mistică]. Această distincţie o întâlnim întru început la Aristotel, iar mai apoi la Sfinţii Părinţi, însă cu un conţinut diferit. Profesorul Panaghiotis Hristou, vorbind despre „metoda experienţei religioase”, descrie această împărţire a vieţii religioase în cele trei stadii. Aristotel distingea şi el trei trepte ale vieţii religioase, anume cea morală (etică), cea naturală şi teologia. „Potrivit lui Origen, cunoscut pentru aplecarea sa către interpretarea alegorică, creştinul îl dobândeşte pe Hristos prin făptuire ca Stăpân, prin vieţuirea naturală ca împărat, iar prin teologie ca Dumnezeu.”
Treptele vieţii duhovniceşti sunt trei la număr, după cuvântul lui Hristos: „Eu sunt Calea (vieţuirea morală), Adevărul (vieţuirea naturală) şi Viaţa (teologia)” (loan 14:6). Evagrie, la rândul său, defineşte creştinismul drept „învăţătura Mântuitorului nostru lisus Hristos alcătuită din [trei trepte]: practică, naturală şi teologica”.
Cercetând scrierile Sfinţilor Părinţi, îndeosebi ale celor pe care îi numim niptici, întâlnim şi o altă delimitare cu privire la treptele vieţii duhovniceşti. Deşi mai adâncă, ea nu anulează, însă, stadiile amintite anterior. Într-adevăr, potrivit experienţei multora dintre Sfinţii Părinti, trecerea de la un stadiu la altul se face prin lucrarea Harului lui Dumnezeu şi este însoţită de durerea pe care i-o pricinuieşte omului lipsirea pentru un răstimp de Har, până la o nouă cercetare a acestuia. Astfel, pe baza celor spuse, putem distinge în viaţa duhovnicească trei stadii: venirea Harului, ascunderea, respectiv sălăşluirea sa din nou în inima omului. Această experienţă adâncă este înfăţişată în scrierile de-Dumnezeu-purtătorilor Părinţi ai Bisericii.
Mitropolitul Ierotheos Vlacos,
Vremea lucrării
