Vorbind despre credință ne gândim de fiecare dată la credința în Dumnezeu. De fapt, există și credința în om, iar această credință în om influențează viața noastră cel puțin la fel de persistent și la fel de profund ca și credința în Dumnezeu. Mai mult ca atât, în Dumnezeu nu cred toți, pe când pentru a trăi printre oameni este cu neputință fără credința în om.
Pe credința în om sunt bazate toate tendințele reformatoare – sociale, politice, familiale – or, toate inovațiile promovate, fie o nouă religie sau o nouă orânduire a vieții, nu pot fi înfăptuite fără efortul uman, fără ca omul să-și depună munca sa spre realizarea a ceea ce a fost gândit. De aceea, orice reformator, orice om care își cheamă semenii spre inovații își bazează apelul său pe credința în om; iar în lucrurile mărunte, în cotidian, totul este fundamentat pe credința în faptul că în om este ceva bun care poate să răspundă nevoilor, necazurilor, bucuriilor, care poate servi drept temelie a vieții. Despre acestea îmi doresc să spun câteva lucruri.
Această credință nu este o credulitate, o atitudine naivă față de om ce presupune că toate sunt cu putință și e destul doar să te adresezi cuiva și acesta va răspunde cu toate acestea însă ea este o încredere în faptul că nu există om în care să nu găsim o veritabilă profunzime umană, nu există om în care să nu putem trezi cele bune și vrednice. La aceasta ajungem în toate domeniile vieții. Spre exemplu, în prezent observăm o revizuire a sistemului penitenciar în întreaga lume. Odinioară infractorul era închis în pușcărie pentru a fi izolat de societate; astfel, el devenea un paria. Acum închisoarea este tot mai mult concepută ca un loc unde infractorul este ajutat să redevină om. Tocmai o astfel de atitudine poate fi numită credința în om. Această credință nu este bazată pe niște fapte evidente, pregnante; cel mai adesea este nevoie de a pătrunde în adâncuri și a întrevedea ceva ce nici nu părea a fi de găsit.
În Evanghelie este un exemplu foarte limpede ce ne vădeşte atitudinea lui Hristos față de oameni, credința Lui în ei. În Capitolul 8 al Evangheliei de la Ioan, este vorba despre femeia care a fost surprinsă în adulter. Evidențele erau împotriva ei, a fost găsită făptuind fărădelegea și trebuia supusă unei pedepse aspre. Hristos nu a condamnat-o ca pe o desfrânată, ci a întrevăzut în adâncurile ei posibilitatea unei vieți noi; a întrevăzut în această femeie adulteră o castitate ce încă nu murise în ea. Când s-a înfățișat judecății și când a înțeles că păcatul ei înseamnă moarte, atunci, desigur, a realizat gravitatea faptelor sale, căci toate ce i se spuneau – că păcatul ucide, că păcatul distruge – deveneau acum realitate: ea a păcătuit și trebuia, conform legilor acelor timpuri aspre, să fie ucisă cu pietre. În acel moment ea și-a dat seama că dacă i-ar fi fost dăruită viața, nu s-ar mai atinge nimic ce înseamnă moarte. Acest lucru l-a întrevăzut Hristos și, adresându-se celor din jur, a spus: „Cel fără de păcat să arunce primul piatra!”… Și toți au plecat. Iar când a rămas doar femeia, Hristos a întrebat: „Unde sunt cei ce te osândeau?”. „Au plecat”, răspunse ea. „Nici eu nu te osândesc. Mergi și nu mai păcătui”. Astfel, în acest exemplu vedem că Hristos a putut să vadă în om toate posibilitățile de îndreptare care erau acoperite de faptele sale.
Mitropolit Antonie Bloom de Suroj
