Vorbind despre credință ne gândim de fiecare dată la credința în Dumnezeu. De fapt, există și credința în om, iar acestă credință în om influențează viața noastră cel puțin la fel de persistent și la fel de profund ca și credința în Dumnezeu. Mai mult ca atât în Dumnezeu nu cred toți, pe când pentru a trăi printre oameni este cu neputință fără credința în om.
Pe credința în om sunt bazate toate tendințele reformatoare – sociale, politice, familiale –, or, toate inovațiile promovate, fie o nouă religie sau o nouă orânduire a vieții, nu pot fi înfăptuite fără efortul uman, fără ca omul să-și depună munca sa spre realizarea a ceea ce a fost gândit. De accea, orice reformator, orice om care își cheamă semenii spre inovații își bazează apelul său pe credința în om; iar în lucrurile mărunte, în cotidian, totul este fundamentat pe credința în faptul că în om este ceva bun care poate să răspundă nevoilor, necazurilor, bucuriilor, care poate servi drept temelie a vieții.
Odinioară infractorul era închis în pușcărie pentru a fi izolat de societate; astfel, el devenea o persoană urgisită și disprețuită, căreia nu i se recunoaște niciun drept. Acum închisoarea este tot mai mult concepută ca un loc unde infractorul este ajutat să redevină om. Tocmai o astfel de atitudine poate fi numită credința în om. Această credință nu este bazată pe niște fapte evidente, pregnante; cel mai adesea este nevoie de a pătrunde în adâncuri și a întrevedea ceva ce nici nu părea a fi de găsit.
Dacă am putea crede în semenii noștri, nefiind orbiți de faptele și acțiunile lor; nefiind asurziți de cuvintele lor, ci să le privim în tăcere sufletul pentru a găsi în ei posibila omenitate, posibila măreție umană, iar în conformitate cu aceasta să le propunem o nouă viață, să le oferim încrederea noastră și să-i chemăm să trăiască în măsură deplină demnitatea umană! Dacă am putea să avem astfel de atitudini atunci toate ar fi cuputință la oameni, orice preschimbare și ar veni o nouă vițaă pentru omenire.
Să credem în om, astfel încât să-i trezim inspirația, bărbăția și bucuria creatoare de a se realiza. Chiar de nu e geniu, este totuși om; chiar de nu se evidențiază prin nimic – să fie el însuși, însă în toată plinătatea și frumusețea accesibilă.
Antonie Bloom, Mitropolitul Surojului
Despre credinţă şi îndoială
