Credinţa făcătoare de minuni a Sfântului Sfințit Mucenic Haralambie

În această predică, iubiţilor, vom vorbi despre un mare mucenic al credinţei noastre, Sfântul Haralambie, care a trăit în veacul al II – lea după Hristos. S-a născut într-o cetate din Asia Mică, Magnisia, care nu este foarte departe de mult-regretata Smirna. Creştinii cetăţii îl preţuiau pe Sfântul Haralambie pentru caracterul lui curat, pentru marea lui credinţă şi l-au ales preot.

Lumea astăzi aude cuvântul „preot” şi nu-i dă nicio importanţă. „Popă”, spune altul şi copiii auzindu-i pe cei mari vorbind despre preoţi cu dispreţ nu vor să devină preoţi când se fac mari. Despre această dispreţuire faţă de preoţie sunt vinovaţi, desigur, şi câţiva preoţi nevrednici, care nu-şi cinstesc sfânta misiune.

Dar Sfântul Haralambie nu a fost unul din preoţii obişnuiţi; a fost preot care avea conştiinţa misiunii sale. Liturghisea slujea cu râvnă. Propovăduia cuvântul lui Dumnezeu şi făcea ca şi cele mai reci inimi să se emoţioneze şi să-L iubească pe Hristos. Îi iubea pe săraci şi pe bolnavi şi vizita casele creştinilor şi îi sfătuia pe toţi, mici şi mari, să rămână credincioşi lui Hristos.

Pe preotul Haralambie îl iubeau şi îl preţuiau toţi. Dar lumina sfințeinei sale nu era plăcută pentru oamenii care trăiau în ruşinoasa închinare la idoli. Şi idolatrii nu erau puţini. Atunci erau mulţi şi aveau cu ei şi statul.

În acea epocă devenise împărat, rău credinciosul Septimiu Sever. Reprezentant al împăratului în părţile Asiei Mici, ca şi cum am spune prefect, era unul ce se numea Lucian. Şi acesta era un sălbatic prigonitor al creştinilor, ca şi împăratul. Acesta a dat dispoziţie să-l aresteze pe sfânt şi să-l aducă înaintea sa. Sfântul Haralambie era de acum foarte bătrân, având 113 ani. Şi totuşi, în ciuda bătrâneţi, nu înceta să liturghisească şi să slujească poporului. Vedeţi, atunci nu era în vigoare în Biserică legea de astăzi a statului, care-l obligă pe preot să se retragă din slujire la 75 de ani. Asta nu este conform cu Sfintele Canoane. Preotul, atâta vreme cât se simte bine, trebuie să rămână la locul său până la adânci bătrâneţi. Un preot bătrân cu părul alb este în parohia lui foarte respectat, iar cuvintele sale sunt ascultate cu mare atenţie, ca un glas care vine din veşnicie.

Deși bătrân cu trupul, Sfântul Haralambie, sufletul îi era mereu tânăr, iar inima îi era ca de copil, atât ce era de neprihănit. Aşa este de fapt cel care crede în Hristos, chiar şi atunci când îmbătrâneşte, nu-şi pierde tinerețea sufletului.

Tiranul Lucian a crezut că un om bătrân este uşor de înduplecat să se lepede de Hristos şi să se închine la idoli. Bătrânii iubesc mult viaţa şi tremură în faţa morţi şi fac orice ca să mai adauge la viaţa lor câteva zile. Dar Sfântul Haralambie nu se temea de moarte. Nimic nu putea să-l clatine. Cuvintele pe care i le spunea tiranul ca să se lepede de Hristos, l-au făcut pe Sfântul Haralambie mai hotărât şi mai viteaz. Neliniştea creştea înăuntrul său. Răspundea cu îndrăzneală, zicând: „De atâţia ani Îl slujesc pe Hristos şi nu m-am lepădat de El niciodată. Şi acum la bătrâneţile mele, când din clipă în clipă aştept moartea, să mă lepăd de El? Niciodată! Moartea mă va duce lângă Hristos”.

Tiranul s-a mâniat din cale afară de eroica împotrivire a sfântului şi a poruncit groaznic martiriu; a poruncit să-l jupoaie pe Sfântul Haralambie de viu. Sfântul nu s-a îngrozit, căci inima lui era închinată lui Hristos şi Hristos i-a dat putere să învingă această ispită şi să triumfeze. Imediat ce soldaţii au început groaznicul martiriu, sfântul a făcut o minune şi mâinile soldaţilor au înţepenit, iar tiranul s-a înfricoşat.

Faima sfântului a ajuns până la palatele împărăteşti, iar când împăratul a străbătut Răsăritul şi s-a dus în Antiohia, a poruncit să-l aducă înaintea lui pe sfânt. Pentru a doua oară Sfântul Haralambie este judecat. Este judecat de însuşi împăratul. Dar şi a doua oară îşi mărturiseşte credinţa. Împăratul se sălbăticeşte şi porunceşte să-l chinuiască şi în sfârşit să-l decapiteze. Sfântul a arătat atâta răbdare în mucenicia sa, încât trei soldaţi din călăii săi, necredincioşi până în acea clipă, au refuzat să aducă la îndeplinire dispoziţia împăratului şi au strigat: Şi noi suntem creştini! Dar până şi fiica lui Galina, văzând minunea sfântului, a crezut în Hristos. Încă şi alţii, închinători la idoli, bărbaţi şi femei, împreună cu fiica împăratului au mărturisit credinţa lor şi au primit mucenicia împreună cu sfântul, după multe și grele chinuri, în ziua de 10/23 februarie, în anul 202 după Hristos.

Mitropolitul Augustin Kandios