Atât creştinii practicanţi ai Bisericii Ortodoxe, cât şi foarte mulţi din cei care nu sunt practicanţi, chiar dacă nu cunos multe detalii din viaţa cuviosului Alexei, cinstit cu pomenire pe 17 / 30 martie şi supranumit Omul lui Dumnezeu, totuşi, cel puţin au auzit de el. În mediul rural este cinstit, în multe locuri, ca o sărbătoare însemnată. Iar unii probabil din neştiinţă, nu din rea credinţă, atribuie acestui sfânt şi, prin urmare acestei sărbători, unele momente şi obiceiuri mai puţin creştine, precum că: sfântul Alexie încălzeşte şi redeschide pămîntul pentru a elibera vietăţile din hibernare; că, tot el ar fi devină pentru apariţia şi înmulţirea insectelor, pentru care – o legendă spune – a fost transformat în cocostârc să mănânce toate insectele şi târâtoarele dăunătoare; şi, că tot de sfântul Alexei, trebuie să faci un rug în grădină, iar gospodinele să nu toarcă, să nu ţese şi să nu coase în această zi. Bineînţeles că acestea toate şi încă altele asemenea, sunt doar povestioare ce nu au nimic comun cu viaţa şi pomenirea Cuviosului Alexei – omul lui Dumnezeu.
Interesant şi cu nedumerire ar părea pentru unii faptul că, în calendarul ortodox, cuviosul Alexei este singurul sfânt pe care îl întâlnim cu acest nume binecuvântat de „om a lui Dumnezeu”, întrucât din literatura teologic-ortodoxă se subînţelege că toţi cei care se ostenesc duhovniceşte, ducând o viaţă creştină după poruncile evanghelice, devin oameni ai lui Dumnezeu. Dar vom vedea de ce anume lui îi este atribuit acest supranume.
Istoria vieţii sale ne spune că, în timpul împăraţilor Arcadie (395-408) şi Honorius (395-423), în Roma trăia un patrician foarte bogat pe nume Eufimian, care avea grijă de cei săraci şi era credincios. Dar în pofida acestui trai tihnit şi lipsit de griji materiale, împreună cu soţia sa Aglaida, aveau o mare durere – nu puteau să aibă copii. În urma rugăciunilor stăruitoare pe care le-au făcut, Bunul Dumnezeu, ca şi-n cazul multor sfinţi şi drepţi, le-a dăruit un fiu, pe care l-au numit Alexie. Ajuns la vârsta căsătoriei, la îndemnul părinţilor s-a căsătorit cu o tânără de neam împărătesc. Gândul sfântului era însă, spre viaţa ascetică, dar făcând ascultare de părinţi, pentru a nu-i întrista, s-a căsătorit. Mulţi tineri de astăzi însă, observăm că, nu sunt dispuşi să asculte de părinţii lor, şi chiar dacă ascultă, nu fac asta în virtutea poruncii a cincia „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta…” (Ieş. 20, 12). Şi chiar de ascultă, nu o fac din dorinţa de a nu-i supăra şi-i întrista, ci o fac de cele mai multe ori, cu scopul de a nu opri „sponsorizările” părinţilor, că astfel riscă să rămână fară distracţii, bani, telefoane sau chiar maşină.
După cununie, cuviosul Alexei, intrând în cămara de nuntă, şi-a scos inelul de aur şi brâul scump cu care era încins şi a zis soţiei sale: „Păzeşte acestea şi Dumnezeu să fie cu noi până ce darul Său va face ceva nou”. După aceea a plecat în Mesopotamia, în oraşul Edesa. O logică omenească nu va înţelege probabil niciodată de ce Dumnezeu rânduieşte asemenea întâmplări. Am zice noi: nu putea oare Dumnezeu să-i îndrepte paşii tânărului Alexei de odată spre călugărie şi pusnicie? Lucrurile lui Dumnezeu sunt tainice însă, şi neştiute de mintea omenească, ne-ar spune profetul David.
În Edesa, a petrecut 17 ani în mare nevoință şi osteneală trupească şi sufletească, pe lângă o biserică închinată Maicii Domnului. Întrucât oamenii din aceste locuri începuseră să-l considere sfânt, se hotărâ să plece în taină cu o corabie în Tarsul Ciliciei. Dar printr-o rânduială tainică a lui Dumnezeu, în urma unei furtuni ivite pe mare, respectiva corabie a plutit spre Roma, localitatea sa natală. Ieşind sfântul din corabie, şi uimit de întâmplarea petrecută, totuşi nu a deznădăjduit, încredinţându-se că aceasta e voia Celui de Sus. Astfel, Sfântul Alexei, se gândi să petreacă pe lângă casa părintească asemenea unui străin. Postul şi întreaga osteneala făcut în 17 ani, îl schimbase atât de mult pe Alexei, încât nici părinţii săi nu-l mai recunoscuse. De aceea, tatăl crezându-l a fiu un un sărac oarecare dintre cei pe care îi miluia de ani de zile, i-a oferit adăpost într-o încăpere de pe lângă palatul său. Văzânu-i mai apoi comportamentul blajin, rugăciunele şi ostenelile duhovniceşti, porunci slugilor să-i construiască acestui sărac o casă mică în curtea palatului său şi să-i aducă în fiecare zi câte ceva de mâncare. Aici, într-o asemenea stare a petrecut Alexie încă 17 ani, în post, rugăciune şi chiar milostenie, căci mâncarea pe care o primea el, o împărţea săracilor, oprindu-şi numai puţină pâine şi apă. Vă puteţi închipui cum ar fi, să vezi zilnic părinţii, casnicii, prietenii copilăriei şi să petreci ca un străin sărac în curtea palatului părintesc? Mulţi ar zice că, omeneşte asemenea întâmplări nu sunt posibile. Într-adevăr, doar cel care este om a lui Dumnezeu şi cel care este plin de puterea Duhului Sfânt, poate să aibă atâta dârzenie şi tărie sufletească, de a petrece ca un necunoscut printre ai săi atâţia ani.
Întrucât sfântul Alexie, prin nevoinţele sale mai presus de înţelegerea omenească făcute în cei 34 ani de nevoinţe şi osteneli duhovniceşti, devenise un om a lui Dumnezeu şi un casnic de-L Său, i se vestise de mai înainte ziua trecerii la Domnul. Astfe, cuviosul Alexei a cerut de la o slugă a tatălui hârtie, cerneală şi condei, pentru a-şi scrie viaţa sa. Şi, după ce a scris, la sfârşitul scrisorii a adăugat cuviosul: „Rogu-vă pe voi, părinţii mei iubiţi şi preacinstita mea mireasă, să nu vă mâhniţi pe mine, că v-am făcut atâta mâhnire, lăsându-vă singuri; şi pe mine mă durea inima pentru durerea voastră, de multe ori am făcut rugăciune pentru voi către Dumnezeu, ca să vă dea răbdare şi să vă învrednicească Împărăţiei Sale, iar eu nădăjduiesc spre milostivirea Lui că va împlini cererea mea. Și cred că, pe cât v-am mâhnit, pe atât de mare bucurie veţi avea prin răsplătirea cea cerească!”
Dar după cum spune Scriptura, „nu poate lumina să stea sub obroc, ci trebuie pusă în sfeşnic, pentru a lumina tuturor” (Mat. 5, 14), aşa nici cuviosul Alexei, făclia cea plină de lumină, nu putea să stea ascunsă pentru totodeauna. De aceea, Dumnezeu rândui-se, deasemenea, prin chip minunat, să-l descopere şi să-l facă pe cuviosul Alexei cunoscut întregii lumi. Astfel, într-o zi, preasfinţitul patriarh al Romei, Inocenţiu (402-417), slujind dumnezeeasca Liturghie în soborniceasca biserică a Sfinţilor Apostoli, de faţă fiind şi împăratul Onorie, s-a făcut un glas minunat din Sfântul Altar, în auzul tuturor, zicând: „Căutaţi pe omul lui Dumnezeu, care o să iasă din trup în curând, să se roage pentru cetate şi toate ale voastre se vor rândui bine!”
După glasul acela, poporul a căutat prin toată Roma pe un om ca acela, dar n-au aflat. Adunându-se apoi, iarăşi pentru slujbă, în soborniceasca biserică a Sfinţilor Apostoli poporul, împăratul şi cu patriarhul, au făcut priveghere de toată noaptea, rugându-se lui Hristos Dumnezeu că singur să le arate pe plăcutul Său. Iar a doua zi, Sfântul Alexie, s-a despărţit de trup, mergând la Domnul. Atunci s-a auzit iarăşi glas din Altar zicând: „În casa lui Eufimian căutaţi pe omul lui Dumnezeu!” De faţă fiind însă şi Eufimian, a zis: „Nu ştiu să am pe cineva aşa la curtea mea!” Dar mergând poporul cu împăratul şi patriarhul la casa lui Eufimian, s-au îndreptat cu toţii spre căscioara săracului, aflându-l deja mort, acoperit de cineva şi c-o hârtie strânsă în mâna dreaptă. Descoperindu-i faţa, a văzut-o strălucind ca o faţă de înger. Au priceput atunci că el poate fi cel vestit de glasul lui Dumnezeu. Dar vrând să vadă ce e scris şi-n acea hârtie, i-au luat-o şi citind-o cu toţii, mare le-a fost uimirea, mai ales lui Eufimian şi celor ai lui, când au aflat din cele scrise că, acel sărac era fiul lor Alexei, devenit Omul lui Dumnezeu.
După această uimitoare întâmplare, împăratul şi patriarhul au poruncit ca să ducă patul cu cinstitul trup al omului lui Dumnezeu şi să-l pună în mijlocul cetăţii, ca toţi să-l vadă şi să se atingă de el. Şi câţi erau neputincioşi, atingându-se de trupul său, se tămăduiau de boli şi neputinţe. Din mijlocul cetăţii vroind să le ducă la biserică, nu puteau să facă măcar o cărare, atât ce multă lume era. Atunci împăratul porunci să se arunce în părţi bani, aur şi argint ca lumea să alerge după ele şi aşa făcându-se o cărare, să poată merge spre biserică. Dar lumea nicicum nu căutau spre aur şi bani, ci doar spre sfinţitul trup al cuviosului Alexei. Ne mai putem închipui astăzi o asemenea întâmplare şi mai este astăzi o asemenea râvnă a credincioşilor faţă de sfintele moaşte şi-n general faţă de sfinţenie. Cu părere de rău astăzi se aleargă oriunde după bani şi avere, dar sfinţenia fiind de jur împrejurul nostru, nu ne mai interesează. Or, acest moment e unul jalnic şi vrednic de plâns.
În cele din urmă, după o săptămână de cinstire a sfinţitului trup – deci cinstirea moaştelor de către credincioşi nu e ceva nou, cum cred eronat foarte mulţi din cei lipsiţi de evlavi sfântă – au fost totuşi duse la biserica sfinţilor apostoli din Roma, spre a fi îngropate în altar. Pentru aceasta, împăratul a poruncit să se pregătească o raclă de marmură şi de smarald şi să o împodobească cu aur, în care au pus sfinţitul trup al cuviosului Alexie. După ce l-au aşezat în raclă, au început a izvorâ din sfintele moaşte mir cu bună mireasmă din care se ungeau toţi pentru vindecarea tuturor neputinţelor.
Iată cât a putut să facă în 50 de ani de viaţă pământească un om muritor, dar întărit de harul lui Dumnezeu. A făcut multe şi măreţe lucruri, pentru că, l-a iubit mult pe Dumnezeu. S-a înfrânat de la multe, s-a ostenit mult, s-a rugat mult, a postit mult, a răbdat mult, de aceea şi mult i s-a dat şi cu multe daruri a fost răsplătit de Preabunul şi Milostivul Dumnezeu.
Din aceste mărturii aghiografe, înţelegem şi recunoaştem că, întreaga viaţă a Sfântului Alexie este un manual de smerenie, o lecţie de desăvârşire prin post, rugăciune, milostenie şi răbdare. Şi dacă vrem, dar trebuie, să fim oameni ai lui Dumnezeu, îl avem pe cuviosul Alexei, nu doar un model spiritual, ci şi un sprijin, întăritor şi rugător înaintea lui Dumnezeu.
preot Ştefan RÎMBU
