Atunci când lumina conștiinței noastre începe să se stingă, omul trebuie să se ostenească din greu în păzirea poruncilor pentru a reaprinde flacăra. Pentru a a-și se tămădui și înnoi conștiința, omul trebuie să simtă durere, frică și rușine. Durerea este începutul smereniei, frica este începutul iubirii, iar rușinea începutul pocăinței.
Puterea harului și fiecare cuvânt care vine de la Dumnezeu lucrează asupra conștiinței și o ascute, omul devenind astfel „învățat de Dumnezeu”. Deosebirea gândurilor, adică înțelegerea obârșiei lor, este de mare însemnătate.
Există trei feluri de gânduri. Întâi, gândurile care vin de la Dumnezeu, care ne dau însuflare, ne luminează mintea, ne încălzesc inima, ne reînnoiesc și ne apropie de Dumnezeu. Există și gândurile firești, care sunt neutre. De plidă, când ne este foame, ne vine în minte gândul că trebuie să mâncăm; când suntem obosiți, că trebuie să dormim și așa mai departe. Al treilea fel de gânduri sunt cele care vin de la vrăjmașul și duc la pierzanie. Pe acestea trebuie să le alungăm numaidecât prin rugăciune.
Părinții spun că trebuie să ne păzim conștiința în trei privințe: față de Dumnezeu, față de aproapele nostru și față de lumea zidită.
Conștiința noastră față de Dumnezeu este tainică. Ceea ce ne va îndreptăți sau ne va osândi în ziua judecății va fi cuprinsul ascuns al sufletului nostru, gândurile noastre, intențiile noastre, mișcările inimii noastre, simțămintele de care ne desfătăm.
Cuprinsul inimii noastre se vădește cu precădere atât în cantitatea rugăciunii, cât și, mai ales, în calitatea ei. Adică, inima se arată prin timpul pe care îl dăruim împreună-grăirii noastre cu Dumnezeu, prin smerenia cuvintelor rugăciunii noastre, și prin recunoștința și iubirea noastră către Domnul.
Conștiința noastră față de Dumnezeu se arată prin rugăciune, și tot prin rugăciune se și păzește. Când primim gânduri rele, mâhnim Duhul lui Dumnezeu și ne înstrăinăm de El. Dimpotrivă, dacă prin rugăciune respingem îndemnurile vrăjmașului și „tot gândul îl robim, spre ascultarea lui Hristos”, ne dovedim dragostea pentru Domnul și ne arătăm hotărârea ca „pentru cuvintele buzelor Sale să păzim căi aspre”.
Ne păzim conștiința față de aproapele atunci când avem grijă să nu îl mâhnim pe semenul nostru cu vreo faptă, vreun cuvânt, vreo mișcare, privire sau cu vreun gând; când ne străduim să nu punem piatră de poticnire aproapelui și să nu-i provocăm cu nimic conștiința. Dacă păzim această rânduială, la sfârșit vom moșteni porția cea mare a iubirii dumnezeiești.
În cele din urmă, ne păzim conștiința față de lucrurile ce ne înconjoară atunci când nu ne purtăm ca niște stăpâni, ci ca preoți ai zidirii. Adică atunci când nu risipim ci folosim cu grijă bunurile materiale potrivit nevoilor noastre, cu cinstire și evlavie și fără lăcomie, aducând rugăciuni de mulțumită lui Dumnezeu. Este limpede că dacă toți am fi păzit o conștiință curată față de lumea zidită, nu ne-am fi confruntat cu crizele ecologice devastatoare care amenință acum viața tuturor pe pământ.
Desigur, o conștiință curată față de aproapele nostru și față de zidire izvorăște din conștiința curată față de Dumnezeu. Atunci când omul păzește aceste trei feluri de conștiință, viețuind în armonie cu Dumnezeu, cu semenii săi și cu mediul înconjurător, el începe să împlinească menirea cea dintru început pe care Dumnezeu a hărăzit-o omului: a fi împărat și preot al întregii zidiri, și a o înfățișa înaintea lui Dumnezeu cu mulțumită și rugăciune.
Arhimandritul Zaharia Zaharou
