Cheia vieţii duhovniceşti este lupta cu propriile patimi. Unde există luptă, acolo există viaţă. Unde lupta s-a stins, acolo viaţa s-a încheiat. Cel ce nu se luptă, de pildă, cu patima sa de osândire a aproapelui pentru neputinţele lui morale nu poate să afirme că duce o viaţă duhovnicească. Iar cel ce nu duce o viaţă duhovnicească, acela arată că nu are frică de Dumnezeu, care este rădăcina acestei vieţi. Frica de Dumnezeu este punctul de plecare al oricărei izbânzi duhovniceşti. Nu în zadar ea este numită începutul înţelepciunii (Ps. 110, 10).
Lipsa fricii de Dumnezeu conduce pe oameni să osândească fără înfricoşare pe semenii lor şi să-şi pregătească veşnica lor osândă. În loc să-şi îngrădească cu teamă sfântă sufletul lor împotriva îndemnurilor demonice de osândire a semenilor, ei îl dezgrădesc larg pentru păcat prin neînfrânata lor grăire de rău. Demonii nu au trecere la acela care, din frică de Dumnezeu, nu-l osândeşte pe aproapele său.
Avva Isaia a spus plin de înţelepciune: „Neosândirea aproapelui slujeşte ca o îngrădire pentru cei ce se luptă cu propriile patimi sub conducerea raţiunii duhovniceşti. Acela care mustră pe aproapele, cu nebunie nimiceşte această îngrădire”.
Arhim. Serafim Alexiev
Vederea păcatelor noastre
