După învăţătura Sfinţilor Părinţi, ispitele se împart în mai multe feluri. Unele sunt ispitele nevoitorilor, prin care adaugă câştig şi sporire în nevoinţa lor, altele sunt ispitele celor trândavi şi nepăsători, prin care li se atrage atenţia la ceea ce îi vatămă şi îi primejduiesc; altele sunt ispitele celor ce dorm, prin care sunt deşteptaţi, altele iarăşi sunt ispitele celor depărtaţi de Dumnezeu şi înşelaţi, prin care se apropie de Dumnezeu; de asemenea, diferite sunt ispitele drepţilor şi ale prietenilor lui Dumnezeu, prin care moştenesc făgăduinţa. Pentru cei desăvârşiţi, Dumnezeu îngăduie ispite prin răbdarea cărora aceştia se fac reazem credincioşilor şi pildă de urmat.
Conform Sfinţilor Părinţi, există şi un alt mod de a participa cineva la ispite străine. De exemplu, cel ce cleveteşte „comunică” cu ispitele celui clevetit, cel ce judecă, cu cele ale celui judecat, cel ce nedreptăţeşte, cu cele ale celui nedreptăţit, mai ales când cei nedreptăţiţi suferă paguba fără murmur.
Cei ce se întâmplă să-şi neglijeze îndatoririle sau – ceea ce este mai întristător – să cadă în trufie şi mândrie, au ispite diferite şi mai aspre, după cum la boli grele sunt necesare operaţii şi tăieturi mai adânci. Acestora li se întunecă mintea, încât pierd complet puterea discernerii, li se accentuează demenţa şi se înmulţesc gândurile neghioabe; au război puternic al trupului, care constrânge buna lor intenţie; li se stârneşte mânie fără pricină şi asprime în ceea ce priveşte voia proprie; li se naşte împotrivire în cuvânt şi mustrare a celorlalţi, după care urmează gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu, pierderea curajului din inimă, batjocura dracilor în ascuns şi la arătare, neînfrânare în vorbă deşartă, şi, în general, dorirea celor din lume şi a celor deşarte. Apoi urmează ispite crâncene şi greu de înfruntat, simptome de boli ciudate şi neobişnuite, precum şi răni dureroase, sărăcie şi părăsire neobişnuită şi nemângâiată, fapte sau lucruri cu neputinţă de dezlegat, care produc deznădejde şi frică, fiindcă inima este lipsită de nădejde. Toate acestea sunt urmările mândriei şi i se întâmplă mai ales omului înşelat, care se încrede în sine. Dar ele sunt şi leacuri pentru tămăduirea lui, ca să se dezmeticească, să se smerească şi să verse veninul acestei distrugătoare patimi.
Monahul Iosif Vatopedinul
Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături,pp. 118-121
Editura Evanghelismos, Bucureşti 2001
