Unii oameni, adâncindu-se în contemplarea unor lucruri abstracte și nepământești, își închipuie despre sine că ar fi ieșit cu totul din lumea aceasta și ar fi fost răpiți până la al treilea cer. Căci ei de obicei voiesc să fie cinstiți mai mult decât ceilalți în orice împrejurare, vor să trăiască după voia proprie și sunt totdeauna încăpățânați în hotărârile lor: sunt orbi în toate cele ce îi privesc pe ei, dar sunt foarte ageri si sârguitori în a examina faptele și cuvintele celorlalți.
Dacă cineva începe să se bucure în fața altora de cinstea pe care ei socotesc că o au, ei nu pot să sufere aceasta și pe față i se împotrivesc; iar dacă cineva îi va împiedica pe ei de la ocupațiile lor evlavioase și de la lucrările lor de nevoință, îndeosebi de față cu alții – ferească Dumnezeu! – îndată se tulbură, îndată fierb de mânie și se fac cu totul alții față de cum erau înainte. Căci orice întristare li s-ar întâmpla, ei nu vor să-și supună grumajii lor sub jugul voii lui Dumnezeu și să se împace cu judecățile Sale cele drepte și ascunse. Ei nu doresc să urmeze pildei Fiului Său, a Domnului nostru Iisus Hristos, Care S-a smerit și a pătimit pentru noi, și nu vor să se smerească mai prejos decât toate zidirile și să-i socotească pe prigonitorii lor ca pe niște prieteni iubiți, unelte ale dumnezeieștii bunătăți față de ei și ajutători ai mântuirii lor.
Pentru aceea, arătat este că se află în mare primejdie. Căci având ochiul lor cel dinăuntru, adică mintea lor, întunecat, cu acela se văd și pe sine și se văd greșit. Cugetând la faptele lor de evlavie din afară că ar fi bune, gândesc că au ajuns deja la desăvârșire și, mândrindu-se pentru aceasta, încep să-i osândească pe ceilalți. După aceasta nu mai este cu putință ca cineva dintre oameni să-i întoarcă pe unii ca aceștia, decât numai lucrarea anume a lui Dumnezeu. Căci mai lesne se schimbă spre bine cel arătat păcătos, decât cel ascuns și acoperit cu acoperământul faptelor bune făcute la arătare.
Sf. Teofan Zăvorâtul,
Războiul nevăzut
