Să nu mire pe nimeni dacă eu amintesc cam des despre boala aceasta a sufletului numită deznădejde. Astăzi lumea este bântuită mai mult ca oricând de răutate şi multe crime care împing omenirea într-o deznădejde.
Nu este nicio patimă din care vrăjmaşul să aibă atâta câştig, precum este patima deznădăjduirii. Din cauza ei se întâmplă sinucideri, omoruri şi lepădări de credinţă.
Iar dacă unii deznădăjduiţi nu se omoară singuri sufleteşte aceasta se datorează mai mult împrejurărilor, însă ei sufleteşte sunt morţi înainte de mormânt. Pentru că deznădejdea este moarte duhovnicească, de vreme ce omul îşi întoarce faţa de către ajutorul lui Dumnezeu şi se dă în stăpânirea celui rău. Căci zice Sfântul Ioan Scararul în cuvântul 5 pentru Pocăinţă: „Cel care deznădăjduieşte îşi ucide singur sufletul său!” Toate păcatele aduc duşmănie între om şi Dumnezeu. Sunt însă unele păcate mai grele, care se cheamă păcate de moarte. Acestea se cheamă de moarte, pentru că ele pricinuiesc moarte sufletului, adică osândă veşnic.
Însă milostivul Dumnezeu a pus la îndemâna omului taina Pocăinţei prin care se poate vindeca sufleteşte, oricât de păcătos ar fi el.
Mulţi dintre credincioşii creştini, care se adapă cu mustul deşertăciunii lumeşti îşi dau seama de primejdia sufletească în care se află, dar nu mai au curajul s-o caute. Ei zic că mântuirea lor s-a sters din „Condica lui Dumnezeu” şi orice ar face, nu mai este îndreptare pentru ei. Socotesc că prea mult s-au abătut din calea Sfintelor Porunci şi pentru aceasta, Dumnezeu nu-i mai primeşte. Partida aceasta de oameni au pierdut nădejdea mântuirii şi sunt asemenea unor răniţi care nu mai primesc nicio doctorie spre vindecare, iar rănile lor se cangrenează şi putrezesc.
Slăbănogirea aceasta sufletească (cu îndoială şi deznădejde) vine şi la mulţi credincioşi, care au hrană pentru suflet precum şi liman prielnic de mântuire, dar nu ştiu să le preţuiască.
Şi anume sunt unii care au cunoscut deşertăciunea vieţii, s-au trezit din somnul păcatului şi au luat drumul pocăinţei. Dar pricepând ei cât de mult sunt datori lui Dumnezeu pentru păcatele lor şi văzând că nu pot împlini canonul pocăinţei aşa cum se cuvine, încep să se împuţineze la suflet şi pierd nădejdea mântuirii. Sunt însă şi unele persoane care s-au păzit de viermele stricăciunii lumeşti, au destule cunoştinţe duhovniceşti, însă au o oarecare împuţinare de suflet şi îndoială pentru mântuirea lor. Şi aceasta din urmatoarele motive:
- Lipsa de povăţuitori duhovniceşti;
- Necunoaşterea Sfintelor Scripturi;
- Vătămarea dreptei credinţe când facem prieteşug cu ereticii şi protivnicii credinţei;
- Trândăvia duhului, adică părăsirea celor duhovniceşti şi nesimţirea;
- Nemărturisirea curată, când o facem de mântuială sau cu ascunsuri şi pricinuiri, justificări, îndreptăţiri;
- Împărtăşirea cu nevrednicie, când ştim că nu suntem în regulă şi ne apropiem cu obraznicie, de ochii oamenilor;
- Când suntem stăpâniţi de mândrie şi nu ne plecăm spre vindecare;
- Când am căzut sub legătură cu afurisenie de la arhiereu sau de la preot şi nu căutăm dezlegare de la slujitorul pe care l-am scârbit;
- Când am făcut vreo nedreptate mare, prin furtişag sau prin clevetire şi nu căutăm a repara greşeala, împărtăşindu-ne neîmpăcaţi;
- Când ne lăsăm robiţi de întristare peste măsură, căci această întristare este însăşi deznădejde;
- Când din zavistie hulim Sfânta Credinţă, ori numele lui Dumnezeu ori persoanele sfinţite;
- Când blestemăm pe noi sau pe alţii şi ne jurăm fără socoteală şi nu căutăm vindecare;
Cuviosul Ioan Ioacob Hozevitu
Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum
