Părintele Serafim Rose spunea într-o scriere de-a sa că ne putem, şi chiar trebuie, să ne folosim de cele înconjurătoare, de fenomene naturale, de întâmplări climaterice, pentru a trezi conştiinţa noastră duhovnicească şi a înfăptui pentru suflet lucruri mântuitoare, pornind de la ceea ce se întâmplă în jurul nostru.
Am putea lua ca exemplu mai multe fenomene şi întâmplări naturale, dar cred că cel mai limpede şi la îndemână ne-ar fi momentul când, după o perioadă de secetă, pământul este adăpat cu ploi îndestulătoare. Chiar ieri (3 septembrie), am trăit cu toţii un asemenea moment când, după două luni de uscăciune şi zile caniculare, a dăruit Dumnezeu ploaie „pământului celui însetat”. Desigur că toţi s-au bucurat de această mană cerească, chiar dacă nu toţi am mulţumit lui Dumnezeu prin rugăciune pentru această mare binecuvântare.
Acum să ne referim la ceea ce vroia părintele Serafim Rose să înţelegem. Vedem cu toţii ce se întâmplă când nadura nu are apă, nu plouă. Totul se usucă, devine neatrăgător şi prin urmare ceea ce este roditor, nu mai are roadele cuvenite, nici poamene, nici legumele, nici fructele nu mai sunt atâtea şi aşa cum am dori. Iată că şi sufletul nostru este asemenea pănântului uscat, când nu este rourat şi îndestulat, ca printr-o ploaie, cu Harul duhului Sfânt. Or, găsim în multe rugăciuni ortodoxe şi în scrieri ale Sfinţilor Părinţi că Harul Duhului Sfânt este asemenea unei ploi care potoleşte setea duhovnicească, stinge focul patimilor şi adapă pământul însetat al inimi noastre. Cu toţii ne deranjăm, după cum e şi firesc, de faptul că pământul se usucă, dacă nu plouă. Dar câţi ne deranjăm şi conşteintizăm că şi sufletul se usucă, dacă nu-l adăpăm cu Harul Duhului Sfânt.
Stripii de ploaie vin de sus, dar în mod direct ei cad din norii formaţi acolo. Iar Harul Duhului Sfânt vine de Sus de la Dumnezeu, dar el se revarsă în sufletul nostru uscăţiv, din Sfintele Taine Bisericeşti, din Sfintele Slujbe, din rugăciunile comune şi particulare.
Cât e de ne plăcut când vedem că se usucă grădina în care am răsădit ceva, ori curtea casei unde florile trebuie să înlorească frumos. Dar tot pe atât de deranjabil ar trebui să fie când grădina sufletului nostru nici nu mai înfloreşte virtuţi şi nici nu mai rodeşte faptele credinţei.
Deci să înţelegem, în duhul Sfinţilor Părinţi că, ceea ce este ploaia pentru pământ aceea este Harul Duhului Sfânt pentru suflet.
Şi mai este ceva de reţinut în această privinţă. Dacă nu plouă, nu este atât cum se crede, din motivul că se fac multe experemente cosmice – deşi fiziologic poate rerezenta şi aceasta o cauză. Dar după cum înţelegem din cuprinsul Sfintei Scripturi şi din învăţăturile Sfinţilor Părinţi, că păcatele noastre sunt cele care oprest ploaia, sau cum se spune într-o rugăciune: „păcatele noastre au încuiat cerurile Doamne”. Şi nu de puţine ori spunem că în trecut nu era atâta secetă, pentru că nu existau nici atâtea păcate şi păcătoşi nepocăiţi, nespovediţi, neîmpărtăşiţi, ne merşi la biserică, nerugători, nepostitori, nemilostivi ect., ect..
Deasemena şi ploaia sufletului, Harul Duhului Sfânt, este oprit tot de păcatele pe care le săvârşim şi pentru care nu ne pocăim sincer.
Iată că nu doar cărţile ne învaţă, după cum spune tot Părintele Serafim Rose, ci şi natura, prin fenomenele ei. Să luam aminte, aşadar, la tot ceea ce se petrece în jur, dacă nu cumva trebuie să se întâmple şi în sufletul nostru tot aşa.
Preotul Ştefan RÎMBU
