Eu tot mereu nutresc nădejdea că omenirea va „obosi” de duhul vrăjmășiei și va dori adevărata pace. Atunci nouă tuturor ne va fi mai ușor de trăit și va deveni cu putință să ne scriem sau chiar să ne întâlnim „în carne și oase”. Deocamdată însă oamenii „iubesc mai mult întunericul” vrăjmășiei „decât lumina” iubirii și a păcii (Io. 3:19). Întotdeauna am gândit și nu încetez să gândesc, că cea mai înaltă artă este arta de a trăi.
Așadar, arta de a trăi, adică de a se stăpâni în fiecare clipă, în fiecare loc, în fiecare activitate, cu fiecare om este, fără îndoială, cea mai înaltă dintre toate artele; dar este și cea mai dăinuitoare, deoarece ea trece împreună cu omul dincolo de mormânt, în viața veșnică.
În chip curios, oamenii aleg nu ce este mai bun, dar ceva mediu. Nu spun: ce este „mai rău” – dar ceva mediu. Cu toate acestea, acel mediu, când omul se agață de el și nu vrea să-și lărgească inima, acel „mediu” devine ceva mediocru, îngust. Astfel întreagă viața noastră se risipește în lupta cu îngustimea inimilor oamenilor. Și, vă mărturisesc, adesea mă văd la limitele deznădejdii. Oamenii – și cei buni, și cei dragi, și cei deștepți, și cei culți – nu sunt în stare a se înțelege unul cu altul, iar țesutul vieții se sfâșie la fiecare pas. A-l reface din nou nu este cu putință decât prin cea mai încordată putere a unei iubiri care se dăruiește celorlalți. Și când ai dăruit totul, dar la unime nu ai ajuns, inima doare puternic și împreună cu ea întreaga-ți făptură.
Arhimandritul Sofronie Saharov,
Scrisori către familia Protoiereului Boris Stark
