În fiecare an, în data de 27 ianuarie / 9 februarie, Biserica Ortodoxă sărbătorește aducerea moaștelor Sfântului Ioan Gură de Aur în anul 438, la Constantinopol din Comane. Prin această aducere a moaștelor Sfântului Ioan, împăratul Teodosie al II-lea a dorit să îndrepte nedreptatea pe care părinții săi, Arcadiu și Eudoxia, au făcut-o prin scoaterea Sfântului Ioan, din scaunul de arhiepiscop al Constantinopolului și exilarea lui. Pentru că la 16 aprilie 404, în sâmbăta Sfintelor Paști, Sfântul Ioan a fost scos cu sila din biserica arhiepiscopală a Constantinopolului de ostașii împărătesei Eudoxia și închis în reședința arhiepiscopiei, sub formă de arest la domiciliu, până după sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt, când, la 20 iunie 404, cu aprobarea împăratului Arcadius, a fost exilat în localitatea Cucuz din Asia Mică (Turcia de astăzi). După o oprire scurtă la Niceea, Sfântul Ioan a ajuns după 77 de zile la Cucuz, în Armenia Mică. De aici a continuat legăturile sale cu prietenii din Constantinopol și Antiohia. Acolo a stat sub paza legionarilor armatei imperiale bizantine timp de trei ani, până în anul 407. În acel an, la insistențele împărătesei Eudoxia, împăratul Arcadius a hotărât ca Sfântul Ioan Gură de Aur să fie exilat pe țărmul răsăritean al Mării Negre, în localitatea Pityus, pentru a fi cât mai departe de Constantinopol și Antiohia și pentru a nu influența pe credincioșii din capitala imperiului.
Astfel, după trei luni de călătorie, au ajuns în localitatea Comane din provincia Pont, unde istovit de anevoioasa călătorie și chinuit peste măsură de crunții ostași, în data de 14 septembrie a anului 407, după ce s-a împărtășit cu Sfintele Taine, Sfântul Ioan, s-a mutat la Domnul rostind cuvintele: „Slavă Ție, Doamne, pentru toate”.
După 31 ani, adică la 27 ianuarie 438, împăratul Teodosie al II-lea, fiul lui Arcadius, îndrumat de sfatul duhovnicesc al patriarhului Proclu, a adus moaștele sfântului Ioan Gură de Aur din localitatea Comana la Constantinopol.
Când racla cu sfintele moaște a ajuns în portul capitalei imperiale, toți locuitorii, în frunte cu împăratul și patriarhul, au ieșit cu lumânări aprinse în întâmpinarea marelui păstor al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur. În momentul când preoții au ridicat racla pentru a o aduce în cetatea Constantinopolului, împăratul Teodosie al II-lea s-a așezat în genunchi sub racla Sfântului și a cerut iertare în numele părinților săi, împăratul Arcadius și împărăteasa Eudoxia.
După acest moment, procesiunea cu moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur, condusă de patriarhul Proclu și de împăratul Teodosie al II-lea, a pornit spre Biserica Sfinților Apostoli, după ce mai întâi s-a oprit la Biserica Sfântului Apostol Toma, iar apoi la Biserica Sfintei Irina, care se numea și Biserica păcii lui Hristos. În timpul acestei procesiuni, atunci când cortegiu ce sfintele moaște au ajuns în dreptul viei văduvei, pe care o apărase sfântul Ioan în fața împărătesei Eudoxia, s-au făcut foarte grele, oprindu-se întreg cortegiu, ca o dovadă că sfântul îi are în grija sa și îi apără de nelegiuiri pe cei năpăstuiți și după trecerea sa din viața pământească. Ajungând la Biserica Sfintei Irina, împăratul și patriarhul au descoperit racla și au aflat trupul Sfântului Ioan neatins de stricăciune și emanând o mireasmă duhovnicească.
Împăratul, în semn de smerenie, și-a dat jos mantia de porfiră, semnul imperialității și a întins-o sub racla cu sfintele moaște, rostond cu lacrimi în ochi: „Iartă părinte, greșeala ce ți s-a pricinuit ție din invidie! Să nu mă consideri pe mine părtaș la păcatul maicii mele, ca să pătimesc întru fărădelegea părintească. Măcar că și eu sunt fiul celei ce te-a alungat pe tine, dar eu nu sunt vinovat în necazul ce ți s-a făcut. Iartă greșeala ei, ca și eu să fiu liber de mustrarea ce stă asupra ei”. Și zicând aceste cuvinte din partea mamei sale, împăratul nu contenea din plâns, ci uda cu lacrimile sale trupul Sfântului, sărutându-l cu frică și credință în Dumnezeu. Iar în urma împăratului, toți locuitorii Constantinopolului au venit să atingă măcar racla Sfântului, rugându-se lângă ea către sfânt. După aceasta au luat moaștele de le-au dus în altar punându-le la locul cel înalt, de unde Sfântul Ioan din sfintel sale moaște a glăsuit zicând: Pace tuturor, iar după aceasta a glăsuit că, a iertat-o pe împărăteasă, pentru rugăciunea fiului ei.
Acest eveniment petrecut în anul 438, la 31 de ani după mutarea la viața veșnică a Sfântului Ioan Gură de Aur, ne arată cinstirea deosebită de care s-a bucurat sfântul încă din secolul al V-lea.
Sfântul Ioan, pentru tot binele care l-a făcut bisericii și pentru mijlocirea care o face pentru noi în ceruri, vrednic este de toată cinstea și evlavia, întrucât s-a dovedit a fi, stălpul Ortodoxiei, gura cea de aur a Bisericii lui Hristos, dascălul pocăinței, apărătorul săracilor și a văduvilor, lumina cea călăuzitoare spre rai, ostenitorul cel neobosit, predicatorul cel neîntrecut, rugătorul cel mult râvnitor, postitorul cel adevărat, pilda ierarhilor, trâmbița de aur a lui Hristos, slujitorul cel cuviincios, marele făcător de minuni. Și încă multe îi sunt numirile, pentru că multe i-au fost și faptele, și mare i-a fost credința, dar mai mare i-a fost răbdarea și dragostea față de mireasa lui Hristos – Biserica, pe care a dori s-o vadă nepătată și înfrumusețată în bună rânduială.
Să-l cinstim și noi pe marele ierarh, cu cântări cuviincioase de laudă, cum făceau acum 1600 de ani în urmă, locuitorii Constantinopolului, când au primit moaștele Sfântului Ioan, cântând: „Din gura ta, ca o lumină de foc strălucind, harul, toată lumea a luminat, vistieriile neiubirii de argint lumii a câștigat, înălțimea gândului smerit nouă ne-a arătat. Ci cu cuvintele tale învățându-ne, Părinte Ioane Gură de Aur, roagă pe Cuvântul Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!”.
preot Ștefan RÎMBU
