Domnului Îi e milă de cei deznădăjduiţi. Îi e milă de slăbiciunea noastră. De aceea i-a fost milă de acea biată mamă, care își duce să-și îngroape unicul ei fiu, spunându-i „Nu plânge!”. Cu aceste cuvinte mângâie Domnul pe văduva din Nain, dar și pe toți cei îndurerați deopotrivă.
Hristos nu-i spune femeii: „Nu plânge!” ca să ne arate că nu trebuie să plângem când ne moare cineva. Şi El a plâns când a murit Lazăr (Ioan 11, 35). A plâns şi pentru cei ce aveau să sufere la căderea Ierusalimului (Luca 19, 41-44). Oricum, a fericit pe cei ce plâng: aceia se vor mângâia (Matei 5,4).
Nimic nu-l linişteşte şi nu-l curăţă pe om mai mult decât lacrimile; în predania ortodoxă despre mântuire, lacrimile sunt cel dintâi mijloc de curăţire a sufletului, a inimii şi a minţii. Şi nu numai pe morţi avem să-i plângem, ci şi pe cei vii, şi mai ales pe noi înşine, aşa cum îndeamnă Domnul pe fiicele Ierusalimului: „Nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri” (Luca 23,28).
Creştinii să-şi plângă morţii lor nu pentru că i-au pierdut şi nu mai sunt cu ei, ci pentru că au murit în păcate, iar plânsul lor trebuie să fie legat cu rugăciunea către Dumnezeu, ca să li se ierte celor morţi păcatele şi să între ei, cu mila Lui, în împărăţia cerurilor. Creştinul trebuie să plângă şi pentru sine însuşi din pricina păcatelor, şi cu cât mai des, cu atât mai bine; nu ca cei ce nu au credinţă şi nădejde, ci dimpotrivă, ca unul care are credinţă în Dumnezeul cel viu şi nădejde în mila Lui şi în viaţa veşnică.
Minunea învierii fiului văduvei din Nain a fost săvârşită şi din milă faţă de o mamă îndurerată, dar şi pentru credinţa noastră în obşteasca înviere din morţi, în minunea minunilor, în dreptatea dreptăţilor, în bucuria bucuriilor.
Sf. Nicolai Velimirovici
