Cel ce se îndreptățește pe sine când greșește îşi preface inima în loc de refugiu pentru demoni, continuând să greșească şi mai mult și, dacă nu va pune capăt propriului egoism, îl va nimici egoismul pe el.
Unde există stres și deznădejde, acolo există o viață în duhul necuratului. Să nu vă îngrijoreze nimic. Stresul și neliniştea sunt de la diavolul. Când simțiți stres, nelinişte, să știți că acolo și-a băgat coada necuratul. Și prin ce mijloace poate creștinul să îl anihileze pe diavol, dacă nu prin smerenie? Smerenia este cea mai puternică și sigură armă împotriva duhurilor necurate. Căci când există smerenie, diavolul nu poate doborî sufletul. Cel smerit nu cade pentru că pășește aproape de pământ. Smerenia aduce pocăinţa – o armă înfricoșătoare și grozavă în mâinile păcătosului, care, îndreptată asupra diavolului, e sabia cu care i se taie capul acestuia.
Toate gândurile cele rele sunt „telegrame” de la cel viclean. De aceea inima va trebui să se curățească prin gândurile bune față de toți și prin înfierarea „telegramelor” de la cel rău, fiindcă „din inimă ies toate cele rele” și, așijderea, din prea plinul inimii grăiește gura.
Diavolul are răutate și ură, nu putere. Atotputernică e iubirea lui Dumnezeu. Satana încearcă să se arate atotputernic, dar nu izbuteşte. Pare puternic, însă este sufletul neputincios. Multe dintre planurile lui nimicitoare se duc de râpă mai înainte de a începe să le pună în lucrare. (…) Cel mai chinuit de diavolul, fiindcă se află cel mai departe de Dumnezeu, de iubire. Dacă pleacă iubirea, ceea ce rămâne după este iadul. Care e contrariul iubirii? Răutatea; răutatea este totuna cu chinul. Cel departe de Dumnezeu primește înrâurirea demonică. Iar cel aproape de Dumnezeu – Harul dumnezeiesc.
Demonii au exact atâta putere cât le îngăduim noi să capete. Ne amintim un cuvânt al părintelui Arsenie Papacioc ce spunea: „Dracul e un tolerat, nu e o putere. Noi, oamenii, îi dăm drepturi diavolului fiindcă ne lăsăm în voia patimilor. Atâta vreme cât nu luptăm să ni le dezrădăcinăm din suflet, demonii au înrâurire asupra noastră. Prima patimă, în ordinea importanței, este egoismul sau iubirea de sine: Din egoism și iubire de sine izvorăsc toate celelalte păcate. Iar după aceasta urmează slava deşartă, care, dacă rămâne cuibărită în suflet, poate să zădărnicească orice efort de despătimire.
Celelalte patimi nu ne îngreuiază atât de mult urcușul duhovnicesc, atunci când cerem smerit mila lui Dumnezeu. Dar când ne ademenește necuratul cu slava deşartă, ne leagă la ochi și ne conduce pe cărarea sa anevoie de străbătut, atunci simțim strânsoare fiindcă ne aflăm pe tărâmul celui necurat.
Uneori, în literatura ascetică a Sfinților Părinți, mândria este văzută ca o patimă diferită de slava deşartă. Mândria şi voia proprie sunt cele două coarne ale necuratului, cu care îl împinge întruna spre prăpastie pe începător.
Osândirea semenilor este o altă patimă de care este bine să ne ferim, dacă vrem să ne păstrăm libertatea lăuntrică. Putința de judecată e, firește, o harismă dăruită de Dumnezeu, dar se slujește de ea necuratul, împingându-te să judeci și să păcătuiești. Drept aceea, până ce se va curăţa judecata ta și va veni luminarea dumnezeiască, să nu te încrezi în ea. Când ești preocupat de ceilalți și îi judeci, în timp ce puterea ta de judecată nu s-a curăţit, cazi tot timpul în osândirea aproapelui. Pe lângă osândirea semenilor, mânia ne dă și ea de furcă. Mânia este o putere a sufletului care, orientată adecvat, se poate dovedi mântuitoare.
La început te mânii pe ceilalți, apoi, dacă te nevoiești, te vei mânia pe necuratul, și la sfârșit ajungi să te mânii doar pe omul tău cel vechi (Romani 6, 6). Psihologii susțin că tristețea poate fi un simptom al depresiei sau că poate fi cauzată de un temperament melancolic. Necuratul vrea ca nimeni să nu se bucure. Găsește moduri de a-i întrista și pe cei ce au pricină de supărare, și pe cei ce nu au.
Cârtirea este o altă patimă care ne îndepărtează de Dumnezeu. Diavolul îi răpește omului orice mulțumire şi i-l împinge la cârtire. Cârtirea se datorează micimii de suflet. Se biruie și prin doxologia adusă lui Dumnezeu. O patimă subtilă pe care de obicei o ignorăm este îndreptățirea de sine.
Cuviosul Paisie Aghioritul
