Harul lui Dumnezeu nu ni se dă pentru vrednicia noastră, ci pentru mila Lui cea mare. Neîndoielnic, Harul este dar, însă este trebuinţă de împreună lucrarea omului, pentru ca Harul să se sălăşluiască întru noi. Ceea ce poate da omul este credinţa, dragostea, smerenia, curăţia, rugăciunea. Este nevoie și de discernământ, ca să nu fim amăgiţi de ispititorul care se preface chiar şi în înger de lumină, provocând imaginaţii, simţiri mincinoase, deviaţii sentimentale si relaxări ale psihicului. Într-o nemincinoasă lucrare a Harului avem bucurie şi pace, suntem lipsiţi de răutate, suntem plini de blândeţe şi binecuvântare. Avem înţelegere pentru toţi, îi iubim, suferim alături de ceilalţi, îi îndreptăţim, nu le răstălmăcim atitudinea, nu îi lepădăm, ceilalţi nu ne obosesc, nu ne îngreuiază, nu ne stânjenesc deloc.
Viaţa noastră seamănă cu drumul străbătut de poporul lui Israil din Egiptul patimilor, în pământul făgăduinţei, al Canaanului. Prima oprire, trecerea Mării Roşii, trecerea de la răutate si sclavie, la desfătare, la libertate, la dragoste şi virtute. A doua etapă o constituie cei 40 de ani de pribegie prin pustiu, trecând prin multe peripeţii şi prin mari minuni. Şi a treia etapă, aşezarea în Pământul Făgăduinţei, al Harului şi al bucuriei. Pricina des întâlnită a îndepărtării Harului este absența smereniei. Atunci omul nu vrea să se roage mult, oboseşte uşor, socoteşte că nu e ascultat, este târât de gânduri, slăbeşte încordarea luptei duhovniceşti, întârzie la biserică, n-are ce să spună la spovedanie, se complace în osândiri, inima se înăspreşte, sufletul i se întunecă. Realitatea îl ofensează, iubeşte luxul, problemele îl încercuiesc, trăieşte într-un haos, nu ştie încotro să apuce, ce să facă mai întâi, de unde să înceapă.
Mândria este cel mai mare păcat, rădăcina tuturor patimilor, cea care îmboldeşte omul spre a deveni autonom, spre îndumnezeirea eu-lui şi spre mulţumire de sine. Dragostea greşit orientată spre propria persoană ridică un zid faţă de Dumnezeu. Omul se simte plin şi suficient luişi şi nu există loc înlăuntrul său pentru sălăşluirea Duhului Sfânt.
Mândria îl face pe om neom, pizmaş, răzbunător, iubitor de stăpânire, abuziv, iubitor de laude, materialist, iubitor de proprietăţi, iubitor de bani şi de plăcere. Îl face neîmpăcat, neliniştit, neiertător şi lipsit de pocăinţă. Suntem răspunzători pentru absenţa Harului dumnezeiesc din viaţa noastră. Duhul Sfânt este Bun şi aşteaptă mereu pocăinţa noastră, ca să ne lumineze deplin. Patimile sunt precum norii care ascund lumina Harului şi a milei dumnezeieşti, spune Sfântul Siluan. În spatele norilor însă, cu certitudine se află soarele strălucitor, ca să ne dăruiască iarăşi lumină si căldură. Aşadar, fraţii mei iubiţi, nicicând să nu ne pierdem curajul, nădejdea, să nu renunţăm la luptă, să nu pierdem duhul Învierii, aşteptarea, încredinţarea că Dumnezeu ne iubeşte nespus de mult.
Smerita cugetare trebuie să devină lucrare, trăire statornică. Aceasta nu e un lucru de neizbândit. Au biruit toţi Sfinţii Bisericii noastre, care au fost asemenea nouă, iar unii chiar în împrejurări mai grele decât noi. Să nu încercăm să ne potolim setea cu apa din tablou, aceea pe care pictorul o desenează pe perete, precum spune Sfântul Isaac Sirul, nici să ne bucurăm cu vise amăgitoare. Biserica ne cheamă să ne adăpăm la izvoarele apelor, să ne împărtăşim cu vinul mântuirii si al vieţii veşnice. Biserica noastră este chivernisitoarea Sfântului Duh care ne călăuzeşte în chip tihnit şi sigur la tot adevărul, la libertatea fiilor lui Dumnezeu, la bucuria întâilor născuţi, la pregustarea fericirii veşnice din Ceruri.
Să-I îngăduim Duhului Sfânt să ne călăuzească, să ne lumineze, să ne insufle, să ne întărească şi să ne mângâie. Să nu-L împiedicăm. Să nu-L dăm uitării. Să nu-L întristăm. Avem mare nevoie de agonisirea Lui, de prezenţa Lui, de mângâierea Lui în vremurile noastre atât de nemângâietoare.
Monahul Moise Aghioritul,
Omorarea patimilor
