Sufletul ce se minunează de frumuseţile lumii materiale arată că în el trăieşte lumea cea deşartă; de aceea este atras de făptură şi nu de Făcător, de pământ şi nu de Dumnezeu. Nu are importanţă dacă pământul acesta este curat sau are noroiul păcatului. Inima când este atrasă de frumuseţile lumeşti,  care nu sunt păcătoase, dar care nu încetează să fie deşartă, simte bucuria lumească a vremii, care   nu   are   mângâierea   dumnezeiască,   întrariparea   lăuntrică   cu veselie duhovnicească. Însă  când omul iubeşte frumuseţea duhovnicească atunci sufletul lui se înfrumuseţează. Dacă omul, şi mai ales monahul şi-ar cunoaşte urâţenia sa lăuntrică, n-ar urmări frumuseţi exterioare. Înlăuntrul său, sufletul are atâtea pete, atâtea mâzgâleli şi noi să ne privim, de pilda,  hainele noastre? Ne spălăm hainele,   le călcăm şi suntem curaţi,  dar   înăuntru cum suntem? De aceea,  dacă cineva ar  sesiza ce necurăţie duhovnicească are înlăuntrul său, n-ar mai sta să scoată cu atâta migală cea mai mică pată de pe hainele sale, pentru ca acestea sunt de mii de ori mai curate decât sufletul lui. Dar dacă omul nu are în vedere zgura duhovnicească pe care o are înlăuntrul său, atunci el caută să scoată cu migală şi cea mai mică pată.