A nu te încrede întru tine, iubite frate al meu, este atât de necesar în războiul duhovnicesc, încât, fără aceasta, să fii încredințat că nu numai nu vei putea dobândi biruința pe care o dorești, ci nici măcar nu te vei putea împotrivi la cea mai mică năvălire a vrăjmașului. Întipărește-ți aceasta cât mai adânc în mintea și în inima ta.
Din vremea călcării de poruncă a strămoșilor noștri, în ciuda slăbirii puterilor noastre duhovnicești și morale, obișnuim să avem o părere foarte înaltă despre noi înșine. Deși experiența de zi cu zi ne arată foarte luminat neadevărul acestei păreri, noi, înșelându-ne pe noi înșine într-un chip de neînțeles, nu încetăm să credem că suntem ceva si încă ceva de seamă. Totuși, această boală duhovnicească a noastră, care foarte cu anevoie se descoperă și este recunoscută, este mai potrivnică lui Dumnezeu decât orice altceva din noi, fiind prima fiică a iubirii noastre de sine și izvorul, rădăcina și pricina tuturor patimilor, căderilor si josniciilor noastre. Ea închide acea poartă a minții sau a duhului nostru, prin care intră harul dumnezeiesc, neîngăduind acestui har să intre și să se sălășluiască în om. Și atunci el se retrage de la noi. Căci cum poate veni harul să lumineze sau să ajute pe acel om care crede despre sine că este ceva mare, că știe totul singur și nu are nevoie de nici un ajutor de nicăieri? Domnul să ne izbăvească de o asemenea patimă și boală luciferică! Pe cei care au această patimă a părerii de sine Dumnezeu îi mustră cu asprime prin prorocul, spunând: „Vai celor înțelepți întru sine și înaintea lor pricepuți” (Isaia 5, 21). De aceea și apostolul ne spune: „Nu fiți înțelepți întru voi înșivă” (Romani 12, 16).
Sf. Teofan Zăvorâtul,
Războiul nevăzut
Sursa: Urcuș spre înviere
