După înmulţirea minunată a pâinilor şi peştilor la mulțimea de oameni, oamenii au vrut să-L pună pe Iisus împărat, ca să-i scape de grija materială și mai ales, de foame. Iisus S-a amărât profund văzându-i că aşa pământeşte înţeleg ei minunea cu pâinea. Din cauza amărăciunii, că n-a avut pe cine ridica la trebuinţa după o pâine a vieţii veşnice, de aceea a încheiat repede cu ei, a silit pe ucenicii Săi să intre într-o corabie, îndreptându-i de ceea parte a mării Galileii, iar El s-a retras singur să se roage.
Era seară şi s-a făcut noapte. Pe mare s-a iscat furtună. Corabia era în mijlocul mării şi în mijlocul nopţii. – Ucenicii îngrijoraţi – dacă nu chiar speriaţi – se gândeau la Iisus. Când erau mai bântuiţi de groază, iată văd pe Domnul umblând pe mare şi apropiindu-Se de ei.
Lăsăm descrierea faptelor concrete şi trecem la semnificaţia lor. Toate întâmplările şi faptele în care apare şi persoana Mântuitorului au o semnificaţie pentru toate veacurile. Toată viaţa lui Iisus, cu toate amănuntele ei, are o permanenţă peste veacuri. Deci corabia ucenicilor e corabia Bisericii. Biserica e corabia ucenicilor lui Iisus, care are să-i treacă de cea parte a mării, de cea parte a lumii.
Marea e marea vieţii acesteia, care, câteodată se înfurie de vânturi. Marea înfuriată începe să fie o primejdie; iar pe deasupra o mai acopere şi noaptea: „noaptea neştiinţei şi a uitării de Dumnezeu”, – cum îi zic Părinţii.
În atare împrejurări, Iisus, deşi vine pe mare ca pe uscat, e luat drept o nălucă, poate tocmai de aceea că e mai presus de marea înfuriată. Petru se face delegatul acestei societăţi omeneşti, zbuciumate de valuri şi acoperite de întuneric, cere o probă despre existenţa reală a lui Dumnezeu, ca să scape de îndoiala nălucii. I se împlineşte dorinţa, dar, „văzând urgia valurilor, se temu şi începu a se scufunda”.
Cufundarea lui Petru în îndoială, din cauza evidenţei protivnice, ne învaţă să luăm aminte la virtutea credinţei: să crezi în chemarea lui Iisus împotriva mării. Să ţii sufletul tău liniştit în Dumnezeu, împotriva talazurilor evidente.
A pune evidenţa valurilor în primul plan al sufletului, aceasta e îndoială declarată, din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Pe aceasta a mustrat-o Iisus, zicându-i lui Petru: „De ce te-ai îndoit, puţin credinciosule?”
După ce Iisus a tămăduit îndoiala din sufletul ucenicului Petru, a tămăduit şi marea de vifor, încât s-a făcut linişte mare, cât s-au temut ucenicii.
Să credem și noi și să nu ne tulburăm speriindu-ne de valurile acestei lumi. Să strigăm la Hristos în orice împrejurare tulburătoare și Hristos ne va întinde Mâna și ne va izbăvi.
Părintele Arsenie Boca
Cuvinte vii
Editura Charisma, Deva, 2006
