Naşterea noastră în Dumnezeu, pentru veşnicie, este legată de multe osteneli. Prorocul Isaia a exprimat minunat acest lucru: „Ca femeia însărcinată şi gata să nască prunc, care se zvârcoleşte şi strigă în durerea ei, aşa am fost noi, Doamne, cu toţii, în faţa Ta! Zămislit-am, dureri de facere am avut şi am născut vânt! Mântuire ţării, noi n-am dat şi în lume nu s-au născut biruitorii ei” (Is. 26, 17-18).
Apostolul Pavel scrie galatenilor: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi” (4, 19). Multe exemple asemănătoare se pot aduce din Sfânta Scriptură şi din operele Sfinţilor Părinţi. Duhul nostru boleşte, dar această boală se reflectă în tot omul întreg: în inimă, în trup. Omul „întreg” suferă în starea de aşteptare a Dumnezeului Celui Veşnic, dar aceste suferințe nu ucid, ci ne însufleţesc. Chinurile duhului sunt metafizice: aparţin tărâmului purtător de lumină al nemuririi: prin ele, ne înălţăm dincolo de hotarele materiei, în lumea Luminii necreate (In. 16, 20-23).
Mintea nu poate să se încredinţeze despre Dumnezeirea lui Hristos. Trebuie să faci osteneli covârşitoare, spre a trai potrivit cuvântului Lui. Luând cunoștință, în procesul ascetic, de dimensiunea căderii noastre, noi trebuie să trecem printr-o îndelungată rugăciune de pocăinţă; numai atunci ni se va da nouă putinţa de a trăi ceea ce vedem în Hristos.
Cuviosul Sofronie Saharov,
Despre rugăciune
