Avem nevoie să învăţăm iubirea de Dumnezeu, iar prin Dumnezeu şi iubirea de aproapele, pentru că numai această dragoste este creştinească. Iar pentru asta trebuie să începem cu frica de Dumnezeu. Dacă credinţa începe cu pocăinţa, calea către dragoste trece prin frica de Dumnezeu. Dacă vrei să ajungi la limanul dragostei, ia-ţi drept cârmaci frica de Dumnezeu, spun Sfinţii Părinţi. Pocăinţa este corabia, frica este cârmaciul, iar dragostea este limanul dumnezeiesc. Frica ne urcă pe corabia pocăinţei, ne trece marea cea puturoasă a vieţii şi ne călăuzeşte la limanul dumnezeiesc, care este dragostea.
Sufletele noastre sunt murdărite, şi de aceea nu are înrâurire asupra lor frica de Dumnezeu. Despre asta vorbeşte Fericitul Diadoh, făcând următoarea comparaţie: „Rănile trupeşti, dacă nu sunt curăţate şi oblojite cum se cuvine, nu simt nici un folos de la doctoriile puse pe ele de către doctori; iar când sunt curăţate, atunci simt lucrarea binefăcătoare a doctoriilor şi prin aceasta ajung la tămăduirea desăvârşită: şi sufletul, atâta timp cât rămâne în lenevire şi e acoperit de lepra iubirii de plăceri, nu poate simţi frica de Dumnezeu, chiar de l-ar bate cineva la cap tot timpul cu înfricoşătoarea şi nemitarnica judecată dumnezeiască, iar când începe să se curăţească prin lucrarea deplinei luări aminte de sineşi, abia atunci începe să simtă ca pe o doctorie dătătoare de viaţă frica de Dumnezeu, care o arde ca într-un foc prin lucrarea mustrărilor, şi astfel, curăţindu-se puţin câte puţin, ajunge în cele din urmă la curăţirea desăvârşită”.
Sfântul Serghei Meciov
Cum să supraveţuim duhovniceşte
