La sfârşitul unor cuvântări importante şi pătrunzătoare, obştea creştinilor din biserica Anastasiei, din Constantinopol, era liniştită şi senină. Se bucura pentru aceasta Sfântul Ierarh Grigorie; îl slăvea pe Dumnezeu. Însă lucrurile nu erau aşa de uşoare. Aceeaşi obşte avea şi viermele împărţirii. De ani de zile lipsea profunda cultură duhovnicească şi cateheza adevărată. Chiar şi pentru cei ce erau încă ortodocşi. Chiar şi pentru cei ce acum se simţeau străpunşi de cuvintele lui Grigorie; şi aceştia se arătau nestatornici. Fiecare o ţinea pe-a lui. I se părea că ceea ce crede el este corect şi cădeau în extreme. Îşi făcea ceata lui şi îi învinuia pe ceilalţi de extremism şi erezie.
Tuturor li se părea că sunt capabili să vorbească despre marile teme ale credinţei, ale adevărului. Mentalitatea aceasta adusese cu sine două lucruri rele: Dispăruse ordinea şi respectul în sânul Bisericii, de vreme ce tuturor li se părea că pot vorbi despre orice. Erau susţinute păreri dintre cele mai ciudate şi greşite, de vreme ce oameni nepregătiţi îşi dădeau cu părerea despre lucrurile sfinte şi anevoioase.
Sfântul Grigorie vedea toate acestea şi se amăra. Dacă ar fi avut împuternicirea s-o facă, ceva ar fi făcut, cu enciclice şi porunci, însă nu o avea. Îi rămăsese deci doar rugăciunea şi cuvântul, puterea de convingere.
Astfel, în 379, înaintea Paştilor, vorbea adesea despre tema păcii, a bunei rânduieli dintre creştini şi a dihoniei (zâzania, ură, vrajbă). Toţi trebuie să se liniştească, să-şi mărturisească credinţa şi să se roage. Iar printre altele le-a spus: „Iată unde ne-a dus dihonia. Ne-am împărţit într-o mie de părţi. Aşa că ne-am slăbănogit şi păgânilor nici nu le mai pasă de noi. Odinioară – cu un veac-două în urmă – erau puţini creştini, însă uniţi şi împăcaţi şi, astfel au putut să biruie lumea şi răutatea ei. Acum suntem mulţi, dar ne-am făcut de râsul lumii. Asta face dihonia: se bate creştin cu creştin, ca duşmanii. Ne pierdem pe noi înşine, singuri, n-avem nevoie de duşmani. Ne văd păgânii se bucură”.
Unii dintre cei care ascultau, ce se credeau oarecum mai râvnitori şi mai credincioşi s-au împotrivit Sfântului Grigore zicându-i: „Şi noi de ce să tăcem? Nu suntem membri ai Bisericii? Nu ne doare şi pe noi de dreapta credinţă?”
Ce să le mai zică Sfântul Grigorie unora ca aceştea? Cum să-i convingă că nu toţi sunt puşi să teologhisească? Cum să schimbe această mentalitate greşită pe care o sădise arianismul? Şi cum să-i izbăvească pe oameni de acest exces de zel?
A luat lucrurile de la început. Încet. Le-a spus că în lume există o ordine; la fel şi în cer deasemenea, şi-n Biserică trebuie să existe o ordine şi-o bună rânduială întru toate.
Le-a mai zis: „Fiilor, nu pricepeţi oare? Ca să vorbeşti de Lumină, trebuie să viezi întru Lumină şi să fii lumină. Sunteţi oare ca Moise? Aveţi harul lui? Sunteţi oare şi voi în norul adevărului p recum era el în nor pe muntele Sinai?”
După aceste cuvinte pătrunzătoare, chiar şi celor mai înflăcăraţi ascultători le-a pierit zelul de a mai teologhisi şi a vorbi lucruri despre Dumnezeu. S-au potolit. Au priceput că nu toţi sunt Moise, ci sunt simpli oameni şi trebuie să rămână jos, la poalele muntelui teologiei, mărturisindu-L şi slăvindu-L pe Dumnezeu şi ascultând de păstorii şi învăţătorii lor.
Sfântul Grigore le-a mai spus şi un alt lucru de luat în seamă pentru sporire duhovnicească: „Smerit nu-i cel ce-şi mărturiseşte micimea, ci cel ce mărturiseşte că puţine ştie despre Dumnezeu, cel ce puţin şi vorbeşte despre Dumnezeu”.
Nu auziseră bieţii oameni până atunci asemenea cuvinte; au fost impresionaţi. Era adevărat că mulţi, pe cât de lesne ziceau că-s păcătoşi, pe-atât de lesne vorbeau despre Dumnezeu. Din rătăcirea aceasta se chinuia Grigorie să-i izbăvească, stăruind şi zicându-le că, pentru teologie, afară de curăţie şi rugăciune, e nevoie şi de multă ştiinţă, de mult studiu. E nevoie de ştiinţa celor dumnezeieşti, dar şi de ştiinţa celor omeneşti; de înţelepciunea dumnezeiască, dar şi de cea omenească.
Toţi câţi nesocotesc acestea se aseamănă celor ce vor să zidească un turn fără să aibă din ce, celor ce merg să înoate în larg fără a şti să înoate.
Stelianos Papadopoulos
Vulturul rănit – Viaţa Sfântului Grigorie Teologul
Editura Bizantină, Bucureşti, 2002
