Dacă la Biserică venim în mod mecanic, formal, ca să ne împlinim anumite obligaţii, poate şi pentru a-L îmblânzi pe Dumnezeu, astfel încât să slujească mai bine planurilor noastre cotidiene, aceasta este o mare înşelare. Nu pentru aceasta este Biserica. Biserica este ca să aflu bucurie, acea bucurie pe care nu poate să mi-o fure nimeni. Biserica există pentru ca moartea să fie biruită, să fie depăşită, şi pentru ca să intrăm în bucuria veşniciei, care de acum „în oglindă” o gustăm. Astfel aflăm mângâierea că moartea a fost biruită. Din această perspectivă, lucrurile curgătoare se retrag. Printre ele şi întristările, care de acum se înşiruie şi ele în parcursul spre veşnicie. Deoarece în spatele fiecărei întristări se află frica de moarte, frica de efemer, de trecător, drept pentru care şi aceasta contribuie la pocăinţă.
Este nevoie să contractăm un asemenea fel de legătură cu Dumnezeu, încât să devenim părtaşi Învierii lui Hristos. Să înţelegem că nu stăpâneşte moartea şi, prin urmare, nicio întristare şi nicio mâhnire nu ar putea să ne păgubească în afară de una: despărţirea de Hristos.
Însă cum putem contracta o legătură cu Dumnezeu? Cum putem să nu ne despărţim de El? Înainte de toate trebuie să luăm în serios viaţa noastră. Să nu fie concentrată numai pe efemerul care nu are scop şi esenţă. Să căutăm Adevărul, să-L căutăm cu râvnă pe Hristos, să-L iubim.
Iubirea lui Hristos este şi căutarea Lui. Iubire a lui Hristos poate să fie necunoaşterea Lui, dar dorirea Lui. Absenţa Lui, dar şi aşteptarea Lui pentru că vrem să devină Stăpânul vieţii noastre. Aceasta este dragostea lui Hristos.
Dragostea lucrătoare a lui Hristos, această înteţire a inimii noastre pentru El, există într-o măsură foarte mică înlăuntrul nostru, să nu ne înşelăm! Însă aşteptarea adevărului, aşteptarea lui Hristos, este semnul iubirii pentru El. Aşadar, să ne organizăm viaţa noastră într-un asemenea mod, astfel încât să fie orientată spre aşteptarea lui Hristos.
Un alt element este acela de a înţelege că aşteptarea cu nădejde a lui Hristos este pentru toţi. Nu numai pentru cei drepţi, ci şi pentru păcătoşi. Cu dorul pentru Hristos va începe omul să-şi organizeze astfel viaţa sa, într-un asemenea mod încât să nu fie atacată această aşteptare a relaţiei lui cu El. Prin urmare, şi măsura păcătoşeniei noastre se judecă după cât aşteptăm şi cât ne sprijinim pe adevăr şi pe Hristos.
Şi cel mai păcătos om, cel mai josnic, are dreptul la dorirea lui Hristos. Inima are totdeauna nădejdi, dacă omul nu a plecat din această viaţă. Să respingem deznădejdea, adică faptul că aceste stări nu sunt pentru noi. Pentru noi este inima arzândă care-L vrea pe Hristos.
Arhimandritul Varnava Iakos,
Biserica păcătoșilor
