Când oboseşte sufletul omului, atunci cu greu îşi află odihna. Atunci omul se află într-o situație foarte dificilă. Deoarece sufletul nostru oboseşte greu, dar cu anevoie se și odihneşte. Nu există un mod de a ne odihni. Epoca noastră se caracterizează ca o epocă a oboselii, a oboselii sufleteşti, duhovniceşti, şi, mai puţin, trupeşti.
În Sfânta Evanghelie, Hristos ne-a arătat care e secretul odihnei, spunând: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi.” Cu alte cuvinte Iisus Hristos ne-ar zice: Veniţi lângă Mine toţi cei ce vă simţiţi obosiţi şi împovăraţi, cu toate cele care vă apasă, cu păcatele voastre, cu problemele voastre, cu greşelile voastre, cu eşecurile voastre, cu scăderile voastre, cu micimile voastre de suflet, cu mediul vostru, cu vârsta voastră, cu locul şi timpul în care trăiţi şi cu toate câte există în jurul vostru; toţi câţi sunteţi osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni. Ne va odihni Hristos. Acesta este odihna noastră.
De aceea și Sfinții Bisericii au descoperit pe această cale taina vieții și a fericirii și au respins orice alt fel de odihnă și de repaos, căutând numai odihna care vine de la Hristos. Adică L-au căutat pe Hristos Însuși, iar El i-a odihnit cu adevărat.
Am întrebat cândva un pustnic din Sfântul Munte ce-și avea chilia într-un loc foarte retras și sălbatic: „Părinte, de ce-ai venit aici? Oare nu mai există alte chilii aproape de mare, aproape de alți părinți, ca să locuiești aproape de ei?” Și mi-a răspuns: „Din păcate nu am găsit un loc mai retras, nu am găsit o chilie mai izolată decât asta.” Pentru că acela știa din experiență că omul, cu cât se îndepărtează de mângâierea lumii, pentru iubirea lui Hristos, are parte de mângâiere dumnezeiască. Și această mângâiere și odihnă dumnezeiască sunt repaosul și odihna adevărată a omului. Acest lucru l-au trăit toți Sfinții și au avut experiența faptului că, atunci când se lipsesc de dragul lui Hristos de orice lucru omenesc, Hristos se face lor toate (ceea ce au nevoie cu adevărat), pentru că Hristos împlinește lipsurile și acoperă toate nevoile omului.
Tot în Evanghelie Hristos ne arată și modul prin care se dobândește odihna. „Învăţaţi-vă de la Mine – nu de la altcineva – că sunt blând şi smerit cu inima.” Nu din cele exterioare, nu din cuvinte și forme, ci cu adevărat „sunt blând și smerit și iubesc toată lumea.” Cel blând și smerit se vădește din faptul că nu dă vina pe frații săi.
Când ceilalți sunt de vină, atunci problema se află la noi. Atunci avem o problemă – duhovnicește vorbind. Când dăm vina pe vecinul sau pe colegul nostru, pe soț, pe copii, pe părinți, pe X și Y, și nu pricepem că problema e la noi, atunci nu avem nici smerenie, nici blândețe, nici nu L-am văzut vreodată pe Hristos. De aceea, în acest caz, vorbim despre un om care habar n-are despre ce se întâmplă în jurul său. Nu l-am văzut (cunoscut) pe Hristos, de aceea dăm vina pe alții, pe evenimentele din jur, pe timpul în care trăim, pe condițiile prezente, pe puterile întunericului, pe străini, pe oricine altcineva în afară de noi înșine. Acest lucru mărturisește marea boală duhovnicească care ne lovește (fără milă) și astfel nu ne îndreptăm niciodată.
Pentru că blândețea și smerenia sunt semne de sănătate duhovnicească. Pentru că păcatul ne obosește, păcatul nostru personal, nu al altora. Greșelile noastre, scăderile noastre, nu ale celorlalți. De aceea ne complicăm și nu rezolvăm problemele noastre, pentru că ne ocupăm de a-i judeca pe alții dând vina pe ei. Și nu pricepem că vindecarea noastră începe de la noi înșine și se termină tot acolo, la nimeni altcineva.
Mitropolitul Athanasie de Limassol,
Antidotul zilelor noastre
