În fiecare an pe data de 14/27 septembrie, creștinii-ortodocși prăznuiesc Înălțarea Sfintei Cruci, sărbătoare ce face parte din salba duhovnicească a Bisericii Ortodoxe, alcătuită din cele 12 Sărbători Împărătești. Aceasta fiind una din cele mai vechi sărbători creștine, întrucât cinstirea Sfintei Cruci începe din timpul Apostolilor. Drept argument în această privință avem cuvintele Sfântului Apostol Pavel scrise galatenilor și corintenilor, prin care se adeverește în mod vădit taina și cinstirea Sfintei Cruci de pe atunci. Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Mie, să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14). Iar, în altă parte spune: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 18).
Cu această cinstire față de taina Crucii au străbătut creștinii tot timpul prigoanelor, trei sute de ani, până în vremea când a ajuns la Roma împărat, Constantin cel Mare (306-337), căruia i s-a arătat în amiaza zilei, pe cer semnul Sfintei Cruci, alcătuită din stele și cu îndemnul din stele alcătuit: „Prin acest semn vei învinge!”. Și, într-adevăr, el a biruit oastea numeroasă lui Maxențiu, în anul 312. Iar această izbândă de necrezut a dus și mai mult la sporirea cinstirii Crucii.
Un alt fapt de sporire a evlaviei către Sfânta Cruce, a fost descoperirea la Ierusalim, în 326 a lemnului Crucii, pe care a fost răstignit, pentru noi, Hristos Domnul. Aceasta a fost posibil prin intervenția Sfintei Elena, mama Sfântului Constantin, care a trimis solie în Țara Sfântă, spre cercetarea și înnoirea Sfintelor Locuri și spre căutarea lemnului Crucii Domnului. Deci, pe când se săpa pământul pentru temeliile marii biserici a Învierii Domnului, prin dumnezeiasca purtare de grijă s-au aflat, nu departe de Sfântul Mormânt, trei cruci, adică Crucea lui Hristos și cele două cruci pe care au pătimit tâlharii. Neștiindu-se care este Crucea Domnului, le-au atins pe toate trei de trupul mort al unei fecioare ce o duceau la îngropare și aceasta a înviat-o cu puterea Crucii lui Hristos, astfel, prin această minune s-a aflat care este cu adevărat Crucea Domnului. (Și ca urmare a acestei mari minuni, Sfântul Ierarh Vasile cel Mare avea să mai dea un apelativ Sfintei Cruci, zicându-i „cinstita și de viață dătătoare Cruce”.)
Și după găsirea Sfintei Cruci și săvârșirea minunii menționat mai sus, împărăteasa Elena s-a închinat și a sărutat-o și, împreună cu ea, tot poporul s-a închinat Sfintei Cruci. Dar neputând tot poporul să se închine și să sărute Sfânta Cruce, s-au rugat de slujitorii bisericii să o înalțe, ca măcar să o vadă. De aceea, s-a urcat atunci fericitul Macarie, episcopul Ierusalimului, pe un amvon înalt și a ridicat cinstita Cruce a Domnului, pe care văzând-o poporul a început a striga: „Doamne, miluiește!”. Iar de atunci, pentru ai aduce o cinstire și mai mare Crucii Domnului, a început a se prăznui în fiecare an la 14/27 septembrie această sărbătoare, săvârșindu-se acel Cin de Înălțare a Sfintei Cruci, mai ales la Catedrale și în sfintele mănăstiri.
Dar la această dată și, prin această sărbătoare se mai amintește de o întâmplare minunată legată de Cinstirea Sfintei Cruci. În anul 614, războinicul popor al perșilor, au cucerit Ierusalimul și l-au jefuit, luând între alte odoare de preț și lemnul Sfintei Cruci și ducându-l în țara lor. Dar nu la mult timp, în anul 629, perșii au fost siliți să aducă înapoi, la Ierusalim, lemnul Crucii, care a fost încredințat Sfântului Zaharia, patriarhul Țării Sfinte. Iar în 630, tot în data de 14/27 septembrie, acest patriarh a mai înălțat lemnul Sfintei Cruci în fața tuturor, ca o dovadă de biruință și de adeverire că l-au dobândit din nou de la păgâni. Iar în anul 633, împăratul Heraclie a mutat cea mai mare parte din lemnul Crucii, de la Ierusalim, în capitala Imperiului Bizantin, Constantinopol. După aceasta, din multă evlavie, lemnul Sfintei Cruci a fost împărțit în părticele mici și trimis la diferite biserici și mănăstiri, pentru a fi cinstită de creștinii din toată lumea.
Chiar dacă această sărbătoare nu este într-o perioadă de post, totuși, Sfinții Părinți au rânduit ca în această zi, oricând ar cădea, să ne abținem de la distracții, nunți, zile de naștere, mâncăruri de frupt și băuturi amețitoare, întrucât cinstirea Sfintei Cruci, ne duce numaidecât cu gândul la Patimile Mântuitoare ale Domnului Iisus Hristos, prin care de fapt și s-a sfințit Crucea, ajungând din semn al torturii rușinoase și morții josnice, semn de biruință, sfințitor și dătător de viață.
Iar postul care îl ținem în această zi este ca o mulțumire umilă, dar din dragoste și cu recunoștință profundă, adusă Mântuitorului Hristos că, prin patimile Lui ne-a izbăvit de robia păcatului, dar totodată, ne-a dat ca armă nebiruită împotriva puterilor diavolești Sfânta și de viața făcătoare Cruci, pe care suntem datori să o cinstim cucernic în toate chipurile: purtând-o la piept, sărutând-o cu evlavie, făcându-ne corect semnul Crucii, când ne trezim dimineața, când ieșim din casă, când pornim la drum, când trecem pe lângă Biserică și răstigniri, când ne întoarcem din nou acasă, când ne așezăm și ne ridicăm de la masă, când mergem la somn, dar și în alte situații, căci astfel vom avea izbândă împotriva tuturor relelor. Căci și Cuviosul Isaac Sirul ne spune: „Cel care se înseamnă corect cu semnul Sfintei Cruci, are în ajutorul său puterea lui Dumnezeu și lângă el stă îngerul păzitor de-l păzește și-l povățuiește”.
Deci trebuie să înțelegem cu toții că sărbătoare de astăzi, Înălțarea Sfintei Cruci, ne pune în fața noastră nu doar aspecte istorice, pe care, desigur e bine să le cunoaștem, dar această sfântă sărbătoare ne pune în fața noastră îndemnuri sfinte spre mântuire și învățături folositoare, pe care suntem datori să le împlinim, că doar așa ne arătăm că suntem creștini adevărați și cinstitori evlavioși ai Sfintei și de viață dătătoare Cruce, prin puterea căreia avem nădejdea să fim izbăviți de toată ispita și răutatea diavolului.
Crucii Tale ne închinăm Hristoase și Sfânta Învierea Ta o lăudăm și o slăvim!!!
Înaltpreasfințitul PETRU,
Arhiepiscop de Ungheni și Nisporeni
