Este o legătură imediată și strânsă între păcat și suferință. Putem înțelege această legătură numai în condițiile în care înțelegem faptul că începutul și suportul existenței omenești este unul duhovnicesc, sufletesc; că materia din noi, biologia noastră, fizicul nostru exprimă o realitate, o existență spirituală sau duhovnicească. În condițiile în care înțelegem că noi existăm la nivel sufletesc și ne exprimăm la nivel trupesc, dacă vreți.
Păcatul este tocmai o modificare negativă la nivelul funcționării suportului sufletesc sau duhovnicesc al existenței noastre. Păcatul este un atentat la adresa lumii noastre sufletești, o violentare a componentei duhovnicești a firii noastre. Este o scurtcircuitare a legilor care guvernează bunul mers al vieții noastre sufletești. Așa cum te doare când, din întâmplare, calci într-o groapă și îți rupi piciorul, tot așa ar trebui să te doară sufletește când minți pe cineva, sau când înșeli etc.
Sunt mulți oameni care simt durere sufletească atunci când, cu voie sau din greșeală, fac astfel de lucruri. După cum sunt și semeni de-ai noștri care nu simt nicio suferință în astfel de situații. Dar asta nu înseamnă că păcatul nu le afectează ființa lor duhovnicească. Le-o afectează până când o pervertește întru totul și percep răul drept bine.
Păcatul este un eșec existențial. De altfel, cuvântul folosit în grecește pentru păcat, amartia, înseamnă etimologic eșec, neatingerea țintei. Ce înseamnă eșec? Înseamnă că un lucru care, conform firii lui, trebuie să se întâmple într-un anumit fel, se întâmplă altfel, se întâmplă greșit, sau, pur și simplu, nu-și mai împlinește rostul.
Pr. Constantin Coman,
Dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea oamenilor
