Eu tot mereu nutresc nădejdea că omenirea va „obosi” de duhul vrăjmășiei și va dori adevărata pace. Atunci nouă tuturor ne va fi mai ușor de trăit și va deveni cu putință să ne scriem sau chiar să ne întâlnim „în carne și oase”. Deocamdată însă oamenii „iubesc mai mult întunericul” vrăjmășiei „decât lumina” iubirii și a păcii (Io. 3:19). Întotdeauna am gândit (când eram încă „artist”), și nu încetez să gândesc, că cea mai înaltă artă este arta de a trăi. Cât de adesea oamenii manifestă deosebite daruri de a-și controla până și cele mai fine mișcări (la muzicieni), până și cea mai minuțioasă cântărire a fiecărui cuvânt (la poeți și scriitori), până la nuanțe abia deslușite (la pictori), atunci când se afundă în lucrarea lor făuritoare. Și iată că aproape toți acești „artiști” în viața de zi cu zi se dovedesc total incapabili să-și stăpânească nu numai cele mai subțiri amănunte ale stării lor sufletești, ale emoțiilor și ale depănării gândurilor, dar până și în a-și stăpâni cele mai grosolane patimi.
Așadar, arta de a trăi, adică de a se stăpâni în fiecare clipă, în fiecare loc, în fiecare activitate, cu fiecare om este, fără îndoială, cea mai înaltă dintre toate artele; dar este și cea mai dăinuitoare, deoarece ea trece împreună cu omul dincolo de mormânt, în viața veșnică. Eu, precum știți, în virtutea slujirii mele, propovăduiesc această artă de a trăi, cu toate că îmi cunosc deplina mea neîndestulare. Îmi este limpede că nicio suferință a lumii nu poate fi nicicum atribuită Făcătorului ei. În chip curios, oamenii aleg nu ce este mai bun, dar ceva mediu. Nu spun: ce este „mai rău” – dar ceva mediu. Cu toate acestea, acel mediu, când omul se agață de el și nu vrea să-și lărgească inima, acel „mediu” devine ceva mediocru, îngust. Astfel întreagă viața noastră se risipește în lupta cu îngustimea inimilor oamenilor. Și, vă mărturisesc, adesea mă văd la limitele deznădejdii. Oamenii – și cei buni, și cei dragi, și cei deștepți, și cei culți – nu sunt în stare a se înțelege unul cu altul, iar țesutul vieții se sfâșie la fiecare pas. A-l reface din nou nu este cu putință decât prin cea mai încordată putere a unei iubiri care se dăruiește celorlalți. Și când ai dăruit totul, dar la unime nu ai ajuns, inima doare puternic și împreună cu ea întreaga-ți făptură.
Așa că, vedeți, vă mărturisesc starea sufletului meu cea mai frecventă acum, adică în anii bătrâneții, când mi-au slăbit puterile, când văd sfârșitul vieții, și nu văd să fi atins ceea ce caut și am căutat de-a lungul întregii mele vieți. Vădit că în limitele pământești aceasta va și rămâne de neatins. Iar ieșirea de aici neapărat va fi însoțită de durere pentru starea lumii.
Să nu înțelegeți cuvintele mele de mai sus ca arătând puținătatea sufletului meu. Nu. Este mai curând durere, împreună-pătimire. Plicticos lucru, întreaga viață să te lupți cu ignoranța, cu relele înclinări ale voii oamenilor. Plicticos, pentru că oamenii NU vor binele și lumina. Experiența de veacuri a arătat limpede nefolosul dezbinării și luptelor unii cu alții. S-ar zice că ar fi cu putință… și că ar fi vremea… a înțelege că unirea puterilor ar trebui să ducă la faptul ca toți oamenii să trăiască deplin îndestulați. Însă patima de a domina, de a comanda, atâta s-a înrădăcinat în inimile oamenilor, încât omului tocmai aceasta i se pare cât se poate de firesc.
Iată, scrieți că vă mâhnește lipsa de bună înțelegere între „noi” aici. Aceasta este iarăși pentru că unora li se pare că, dacă îți pot face vreun rău, trebuie să se folosească de acea putință, ca omul, de frica răului să lucreze pentru ei. Oamenii nu au gândul că, dacă ei pot face binele, chiar trebuie, mai presus de orice altceva, să se și folosească de acea putință spre binele aproapelui. Nu. Sărăcia, slăbiciunea, dependența omului, ei doresc a le folosi numai în scopuri egoiste. Iar pe cel mai slab nici nu-l privesc ca pe un om, ci ca pe o făptură inferioară, zidită special ca să lucreze pentru ei.
Bineînțeles, toată lupta în această lume se învârte în jurul dorinței din partea unora de a-și folosi puterea, adică de a robi pe ceilalți prin silire; iar ceilalți – își îndreptează toate puterile spre a-și apăra dreptul unei vieți omenești.
Desigur, când cineva ne devine prieten, nu înseamnă că cei cu care prietenul nostru nu se poate înțelege vor înceta să ne fie prieteni. Iar faptul că rămâneți în bune relații față de „H” și de ceilalți mă bucură adânc. Altfel, ar fi fost cât se poate de rău. Da, oamenii cel mai adesea gândesc pe jumătate, conștientizează pe jumătate. În chip ciudat, ei înșiși nu înțeleg ce fac. Ei sunt oameni de la care nu poți aștepta mult: sunt pe jumătate iresponsabili. Sunt sigur că și cu mine sunt neapărat împrejurări când, din curată neștiință omenească, sau chiar neputință, nu răspund așteptărilor altora. Sau văd lucrurile cu totul altfel, și așa, fără să vreau, smintesc oamenii. Astfel, noi toți avem nevoie de mila lui Dumnezeu.
Arhimandritul Sofronie Saharov,
Scrisori către familia Protoiereului Boris Stark
Sursa: Urcuș spre înviere
