Spunea Iulian monahul despre sine: „Șezând eu în părțile Sfântului Iordan, în peștera mea, într-una din zile, întru amiază fiind și arșiță mare, că era luna lui august, a bătut oarecine la ușa peșterii mele, iar eu, ieșind, am văzut o femeie şi i-am zis ei:
– Ce cauţi tu aicea?
Iar ea, răspunzându-mi, mi-a zis mie:
– Părinte sfinte, şi eu în pustia aceasta vieţuiesc, ca de o stadie departe de peştera ta, având şi eu o peşteră mică.
Încă mi-a arătat mie şi locul spre miazăzi şi mi-a zis mie:
– Trecând eu pustia aceasta, am însetat de arşiţa cea cumplită. Deci, te rog, părinte, dă-mi să beau puţină apă.
Iar eu, scoţând o cană cu apă, i-am dat ei; şi, după ce a băut, s-a dus.
Iar după plecarea ei a început diavolul a mă îmboldi spre gând de desfrânare şi, biruindu-mă, n-am mai putut răbda înfocarea. Deci, luându-mi toiagul meu, am ieşit din peşteră la zăduf. Şi era arşiţă, cât şi pietrele se aprindeau. Şi mergeam spre dânsa, vrând să-mi îndeplinesc pofta mea şi m-am apropiat cât era cu putinţă a se vedea şi locul, iar pofta mă aprinsese foarte tare. Şi, încă neajungând eu la locul acela, am văzut, ca în vis, pământul deschizându-se şi pe mine aruncat în deschizătura lui şi am văzut acolo nişte trupuri moarte, putrezite şi risipite. Însă am văzut şi un bărbat cu sfinţită cuviinţă, cu haine preoţeşti îmbrăcat, arătându-mi trupurile acelea şi zicându-mi:
– Acest trup este femeiesc şi acesta de copil, iar acesta-i bărbătesc, deci satură-ţi pofta ta, pe cât voieşti și pe cât ai dorit, din trupurile acestea pline de viermi şi de stricăciune, pentru că şi aceştia, asemenea făcând, toţi au murit şi trupurile lor s-au risipit lângă iad, iar sufletele lor se chinuiesc în osândă. Deci cazi şi osândei vinovat să fii! Pentru o poftă ca aceasta voieşti să-ţi pierzi plata unor atât de mari osteneli? Teme-te, dar, o, omule, de toate ostenelile pe care le vei pierde într-o frântură de ceas, vezi şi înţelege că pentru o biată poftă ca aceasta primeşti să te desparţi pe tine de Împărăţia lui Dumnezeu. O, vai şi amar de slăbiciunea omenească! Că pentru o frântură de ceas, de toată plata ostenelilor tale primeşti să te lipseşti și de Însuși Dumnezeu!
Iar eu, de multă ruşine, am căzut cu faţa la pământ şi cel ce mi s-a arătat în haine preoţeşti, venind, m-a ridicat pe mine Iar eu m-am dus la locul meu, mulţumind lui Dumnezeu şi grăind: De nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, puţin mai trebuia și sufletul meu s-ar fi sălăşluit în iad!
Deci, lăudând pe Dumnezeu, Cel ce m-a mântuit şi m-a izbăvit de păcat şi de amarele chinuri gătite desfrânaţilor, v-am spus vouă toate acestea. Dumnezeului nostru, slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.”
Din Proloagele, volumul I, Editura Bunavestire, pp. 538-539
Sursa: Produse Mănăstireşti
