În vremea noastră iarăși ați auzit de ecumenism. Acuma papa ar vrea, cu vizitele pe care le face încolo şi încoace, să ajungă să se refacă această unitate. Însăși prin faptul că oamenii aceştia încearcă să-l refacă, ei recunosc că creștinismul lor nu este în forma care ar trebui să fie. S-a spart unitatea cea adevărată și ei încearcă s-o refacă. De aceea sunt în discuții ortodoxia, catolicismul și protestantismul. Discută între ele, se apropie. Și s-a zis la început: Să mergem pe calea dragostei – căci așa s-a întâmplat la primele întâlniri dintre ortodocși și catolici. Însă n-au pomenit de dialogul credinței, al adevărului și nici despre adevărata credință, ci doar despre dialogul dragostei, după cuvântul Domnului că „întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan XIII:35).
Așa s-a întâmplat şi la prima întâlnire între patriarhul Athenagoras și papa Paul al VI-lea. A fost primul patriarh ecumenic care s-a întâlnit cu un papă după schisma din 1054 și s-a propus atunci un dialog al dragostei între ortodocşi şi catolici.
Dar s-au purtat discuţii şi mai pe urmă s-a concluzionat că nu este suficientă aceasta. Dragostea nu este singura virtute. Ea este în funcție de adevărul pe care îl deține cineva, de credință pe care o are… Toți creștinii (şi nu numai ei) sunt îndemnați să fie în dragoste, doar că unul este budhist, altul este nu știu ce sectant, altul crede în altceva. Sunt credinţe străine una de alta, nu se împacă, nu-i același Dumnezeu pe care-l cinstesc oamenii. Păi atuncea dacă nu-i același Dumnezeu, dragostea lui față de dumnezeul lui e alta, și a mea față de Dumnezeu – fiindcă eu am alt Dumnezeu – e alta, și fiecare așa mai departe… Dragostea, numai cu numele i se zice dragoste, că nu-i dragostea cea adevărată. Nu poate să fie dragoste fără de adevăr. Așa că s-a constatat atuncea că trebuie pusă la cale, pusă în rânduială și învățătura de credință. Atunci se va putea ajunge la dragoste, când și credința va fi cea dreaptă, și atunci ea se va putea şi manifesta. Până atunci, nu se poate.
Așa că proorocul cel mincinos care spune că „să ne iubim cu toții” și gata am ajuns la dragoste – minciuni grăieşte, nu spune adevărul, căci nu știe ce spune. Va să zică reținem din tot ce am spus eu aici: învățătura care-i adusă de Mântuitorul Hristos pe pământ nu este învățătură de filosof, nu este învățătură a vreunui înțelept al lumii acesteia, oricât de deștept ar fi el. Căci orice învățătura omenească este imperfectă, este temporară, nu este veșnică, e legată de timp, de anumite momente ale istoriei.
Pe când învățătura pe care a adus-o Dumnezeu, cea a Mântuitorului Hristos, este adusă de Dumnezeu-Omul, de ființa cea atotdesăvârșită, sfântă, însă și atotînțeleaptă. De aceea și învățătura Lui rămâne în veac, după cuvântul: „adevărul Domnului rămâne în veac” (Psalm 116:2). Ea este valabilă în vecii vecilor, nu se învechește niciodată, nu este imperfectă și n-are nevoie de completări. Hristos ne-a dat tot ceea ce este necesar pentru mântuirea noastră. Va să zică învăţătura Lui nu este incompletă, sau nedesăvârșită, n-a rămas nicidecum în urmă față de știință sau de orice altceva, şi n-are nevoie de nimic. Singura atitudine față de ea este să fie crezută și trăită. Asta-i totul.
Arhimandritul Petroniu Tănase
