De ce nu suntem fericiţi, dacă suntem creştini?

În zadar caută lumea fericirea aici, unde ea nu se află în mâncare, în băutură, în petreceri, în întâlniri, discuţii, plăceri zgomotoase, dansuri, distracţii, teatru, circuri şi altele. Câtă vreme eşti în mijlocul distracţiilor, uiţi de tine şi te simţi puţin fericit. Dar de cum s-a sfârşit petrecerea şi te întorci acasă, pustiul iarăşi pune stăpânire pe tine.

Nemulţumirea, plictisul, chinul te întovărăşesc şi te ţin în puterea lor cea rea. Cât este de neobişnuit că pustnicii care vieţuiesc în unire cu Dumnezeu, care nu au nicio desfătare şi nicio plăcere, care nici măcar oameni nu văd, cântă, se bucură şi nu cunosc ce este plictiseala! Cum este asta cu putinţă? Ei au aflat izvorul fericirii – Dumnezeu – şi se adapă din el cu bucurie duhovnicească până se satură. O astfel de bucurie duhovnicească putem să avem şi noi, cei ce vieţuim printre deşertăciunile lumii acesteia, dacă suntem în legătură cu Dumnezeu.

Dacă ne punem întrebarea de ce noi nu suntem fericiţi, fiind în chip părelnic creştini credincioşi, va trebui să ne răspundem: pentru că, stăruind să împlinim poruncile lui Dumnezeu, nu încetăm a săvârşi păcate. La bine adăugăm şi răul, la miere şi otravă. În felul acesta întunecăm bucuria binelui cu amărăciunea răului. Cele adunate prin nevoinţă le risipim prin patimi (Iacob 4, 3). De pildă, dăm milostenie şi ne mândrim cu asta; postim cu trupul, dar ne lăsăm târâţi de dorinţe şi fapte păcătoase; ne desfătăm în har cu rugăciune şi citire de cărţi duhovniceşti, iar după aceea săvârşim lucruri urâte lui Dumnezeu, pentru care cugetul începe să ne mustre. Ce bucurie duhovnicească poate să fie în inima care păcătuieşte astfel?

Omul care, săvârşind binele, înclină şi spre păcat, intră în unire cu diavolul. Înfricoşătoare este starea omului ce se află de bunăvoie în puterea diavolului. El este străin de bucuria harului şi în lumea aceasta şi în cea de dincolo.

Arhimandrit Serafim Alexiev

Cuvinte despre Fericiri